Până în 2003, Kurdistanul irakian primise 30.000 de creștini, cifră care s-a triplat în șapte ani, astfel încât în prezent există aproximativ 100.000 de caldeeni (catolici) și sirieni (catolici și ortodocși) care locuiesc într-unul din cele trei guvernorate ale Guvernului autonom al Kurdistanului: Erbil, capitala Kurdistanului irakian, Dohouk în nord și cel din Souleimaniya în sud. În fiecare lună, noi familii care fug din Bagdad vin să se instaleze aici.
Primul motiv al acestei deplasări a creștinilor în regiunea Kurdistanului este siguranța. Prin zeci de mii de peshmergas - militari kurzi - plasați pe străzile din această regiune muntoasă din nordul Irakului, vehiculele sunt inspectate în numeroase puncte de control. Erbil și Dohouk (sub controlul Partidului Democratic din Kurdistan, PDK) și Souleimaniya (sub controlul Uniunii patriotice din Kurdistan, UPK) par a fi la fel de sigure ca orașele occidentale.
Cele trei mari orașe ale Kurdistanului sunt în plină dezvoltare economică - așa cum o devedesc clădirile și firmele care se află în construcție mai peste tot - și oferă oportunități de angajare în domeniul electronicii, al noilor tehnologii sau în sectorul bancar.
"Este singura regiune din Irak care merge bine", afirmă într-un glas adolescenții kurzi, școlarizați la liceul internațional din Dohouk. Instituția a fost deschisă în 2004, la inițiativa Mgr Rabban Al Qas, episcop caldeean de Amadiya și administrator patriarhal al Erbilului, cu ajutorul unui ONG monegasc. În acest liceu-model, tinerii învață cinci limbi: kurdă, arabă, arameană, engleză și franceză.
Există zvonuri care atribuie kurzilor anumite atentate împotriva creștinilor din Bagdad, Mossul și Kirkouk. Aceasta, cu dublul obiectiv de a susține un alibi pentru instalarea acestora în câmpia din Ninive (leagăn istoric al creștinismului irakian), unde inițial nu erau prezenți, și pentru a-i obliga astfel pe creștini să vină să se instaleze în Kurdistan. "Aceste zvonuri sunt absurde și iraționale!", se revoltă Mohamed Salih Amedi, guvernator PDK din Aadiya. "Dacă kurzii musulmani voiau să-i omoare pe creștini, atunci ar fi făcut-o în Kurdistan. Nu era nevoie să mergă la Bagdad pentru asta! Creștinii sunt o forță pentru Kurdistan", continuă guvenatorul, amintind că, de decenii întregi, încrederea kurzilor față de creștini este "totală". Trebuie amintit că, din 1992, creștinii din Kurdistan au aceleași drepturi ca și ceilalți: "În nici o altă regiune a Orientului Mijlociu aceștia nu au o asemenea recunoaștere legislativă".
Săptămânalul La Vie abordează în ediția din 8 aprilie, sub semnătura lui Dominique Fonlupt, o problematică socială existentă în Franța zilelor noastre, aceea a persoanelor care sunt nevoite să îngrijească un membru al familiei care este bolnav sau bătrân. Acestea fac eforturi deosebite pentru a fi aproape de cel bolnav și pentru a-și păstra și serviciul.
Când vorbim despre împăcarea vieții familiale cu cea profesională, ne gândim imediat la mamele tinerilor, care jonglează cu așteptarea copiilor la școală, cu vacanțele școlare și cu epidemiile de varicelă. Cu toate acestea, cu 3,5 milioane de persoane care îngrijesc o altă persoană, bolnavă cronic sau dependentă (excluzând handicapurile), problema privește din ce în ce mai mulți salariați mai în vârstă. Dacă aceștia din urmă au organizat un sistem de ajutor la domiciliu, sarcina mentală și cea afectivă nu sunt deloc mai puțin importante.
Conform unei anchete organizate de Fundația Novartis, jumătate din acești "îngrijitori" ocupă un loc de muncă. "Franța se află încă pe picioare datorită fiicelor și nurorilor de 45-70 de ani, fără de care cheltuielile sociale ar exploda", subliniază sociologul Christine Bon, specialist în dependența la toate vârstele. În prezent, se intră într-o casă de bătrâni numai în momentul în care persoana care ne îngrijește clachează sau... decedează.
Marie, de exemplu, predă istoria și geografia într-un colegiu de la periferia pariziană, aflat la aproape două ore de casă. Fiica cea mai mare din patru fete, celibatară, Marie face tot posibilul pentru ca mama sa de 90 de ani, nevăzătoare și afectată de o boală de tip Alzheimer, să poată rămâne în căminul ei alături de soțul ei de 87 de ani. De mulți ani aceasta le rezervă toate zilele de joi și duminică după-amiaza și o mare parte din vacanțele ei. "De 15 ani, ajutorul pe care îl ofer părinților mei corespunde cu o agravare a situației în colegii. Predarea a devenit epuizantă, dar eu continui să cred în rolul meu social."
Marie ilustrează o realitate descrisă de toți specialiștii: persoanele care îngrijesc un membru al familiei nu-și sacrifică serviciul, ci timpul lor personal, chiar și partenerul lor de viață și copiii. "Oricare ar fi nivelul angajamentului sau al presiunii, toate femeile care se află în această situație încearcă să-și păstreze viața profesională", subliniază Blanche Le Bihan, profesor adjunct la Școala de Înalte Studii în domeniul sănătății publice, care a participat la o anchetă europeană asupra "angajaților care lucrează sub presiune", având în grijă copii sau părinți în vârstă. "Aceste femei țin de serviciul lor din motive financiare, dar serviciul le permite de asemenea să se mențină într-o rețea socială, să-și împărtășească grijile cu colegele sau pur și simplu să facă schimb de idei. Serviciul reprezintă o protecție, dar nu elimină nici neliniștile, nici stresul."
Traducerea și adaptarea: Georgiana BÂRA