„Ușile, ușile, cu înțelepciune să luăm aminte!” rostește diaconul introducând rostirea Crezului. Ințial prima parte (Ușile, ușile!) era un îndemn adresat ipodiaconilor pentru a închide și păzi ușile bisericii și a nu lăsa să intre necredincioșii și catehumenii (cei care nu erau botezați). Partea a doua (Cu înțelepciune să luăm aminte!) este o provocare a atenției credincioșilor asupra Crezului care urmează a fi rostit.

 Închiderea ușilor bisericii, arata trecerea celor pământești și intrarea viitoare la ospățul de nuntă al lui Hristos; de asemenea, lepădarea desăvârșită a lucrării rătăcite din simțiri. Sfânta Liturghie este înălțarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu. Dacă prima parte a Liturghiei, Liturghia catehumenilor sau a Cuvântului, exprimă deschiderea misionară a Bisericii către lume, cea de a doua parte, Liturghia credincioșilor (euharistică) reprezinta separarea Bisericii de lume, ieșirea din timp și intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Ușile istoriei se închid și noi suntem făcuți părtași ospățului de nuntă al lui Hristos. În Biserica primară acest lucru era exprimat de închiderea efectivă a ușilor bisericii după ce au rămas înăuntru numai cei credincioși care se vor și împărtăși.

Este un privilegiu să rămâi în biserică la Liturghia credincioșilor, privilegiu pe care îl conștientizăm atât de puțin astăzi. Nu poți intra la ospățul de nuntă al lui Hristos fără haină de nuntă pentru că vei fi aruncat afară (Matei 22, 1-14) de aceea, pentru a ne face vrednici trebuie să lepădăm lucrarea rătăcită din simțiri adică să ne curățăm de toată pervertirea pe care patimile au lucrat-o în noi. Cu năzuința de a înainta astfel de la credința simplă, din auzire, la cea desăvârșita, din vedere, să lepădăm toată grija cea lumească, cum ne îndeamnă și imnul heruvimic, și să ne îndreptăm toată atenția spre mărturisirea credinței prin rostirea Crezului.

A se vedea și: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, trad. de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucuresti, 2000, p. 33