Mănăstirea Radu Vodă din București (București, Sector 4, Str. Radu Vodă nr. 24/A, Hram: „Sfânta Treime“; „Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul“) Mănăstirea a fost fondată de voievodul Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577) și doamna sa, Ecaterina, pentru a mulțumi lui Dumnezeu că i-a dăruit victoria în lupta pe care a dat-o pe aceste locuri împotriva lui Vintilă-Vornicul și Dumbravă-Vornicul. Vodă a ridicat-o cu gândul de a fi Mitropolia Capitalei. La vremea întemeierii, purta numele Sfânta Troiță. În frământările acelor vremuri, sfântul așezământ cade, în 1595, în mâinile turcilor. După victoria lui Mihai Viteazul la Călugăreni, vestitul Sinan Pașa, dușmanul lui Mihai, o fortifică cu palisade, cu valuri de pământ și cu bastioane. Tot orașul este, de asemenea, întărit de turci. Degeaba însă: după victoria marelui voievod din octombrie 1595, de la Târgoviște, Sinan e silit să se retragă din fața armatelor biruitoare ale creștinilor. Nu înainte însă de a distruge toate fortificațiile pe care el însuși le ridicase și de a dărâma până în temelie Mănăstirea Sfintei Troițe. Vremurile erau cumplite: orașul era jefuit și distrus când de turci, când de propriile armate ale voievozilor creștini, când de tătari. Incendiile și jafurile se țineau lanț. Călugării abandonează Sfânta Troiță și se refugiază la Mănăstirea Mihai-Vodă. Timp de câteva decenii, frământările și desele schimbări ale domnitorilor pe tronul Țării Românești nu le-au lăsat acestora răgazul necesar pentru refacerea marii mănăstiri. Abia în 1614, voievodul Radu Mihnea (1601-1602, 1611-1616, 1620-1623) începe reconstrucția, păstrând planurile și elevația edificiului de origine. Biserica este cunoscută de atunci sub numele ctitorului. Fiul și urmașul său la domnie, Alexandru Coconul (1623-1627) se îngrijește de zugrăvirea bisericii. În vremurile domniilor fanariote, marea mănăstire Radu-Vodă, una dintre cele mai bogate din București, este cârmuită de egumeni greci, buni negustori, dar jalnici administratori ai construcțiilor mănăstirești; multă vreme, mănăstirea acumulează bogății, moșii, vii, case și prăvălii în București, dar posesia acestor mari averi nu se oglindește în îmbunătățirile aduse clădirilor. Planul și formele arhitectonice ale bisericii Radu-Vodă sunt inspirate din cele ale bisericii episcopale de la Curtea de Argeș, cu diferența că materialul de construcție întrebuințat nu este piatra, ci cărămida. Planul este triconc, cu turlă pe naos, cu un pronaos lărgit, acoperit cu trei turle dintre care cea principală se sprijină pe douăsprezece coloane, simbolizând pe cei doisprezece apostoli, ca și la modelul de la Curtea de Argeș. Fațadele, împărțite în două registre de înălțime inegală printr-un brâu, au o decorație simplă, constând din firide cu arhivolte intrânde, care ritmează plăcut suprafețele tencuite cu alb. Înfățișarea actuală a bisericii este datorată ultimei restaurări, condusă de arhitectul Ștefan Balș între anii 1967-1974 (după care biserica a fost repictată). Restaurarea a adus edificiul la formele sale arhitectonice inițiale întrucât ruinându-se partea superioară a bisericii, aceasta fusese reconstruită către mijlocul secolului al XIX-lea în stilul neogotic la modă în acea epocă. Tot atunci i-a fost adăugat și pridvorul, care se păstrează și astăzi. În interior sunt demne de văzut frumosul iconostas de expresie barocă și pietrele de mormânt din pronaos: una dintre cele mai vechi este cea a lui Vlad Voievod, fiul lui Mihnea Turcitul, mort la sfârșitul secolului al XVI-lea. La miază-noapte de biserică se păstrează turnul-clopotniță, ultimul vestigiu al puternicei incinte mănăstirești de altădată. Clădirile Seminarului Teologic, ce se ridică pe colină, la sud de biserică, datează din 1893 și au fost construite prin grija lui Ion Scorțeanu și a surorii sale Maria Șchiopescu, ca Internat Teologic. La 25 ianuarie 2002 a avut loc festivitatea punerii pietrei de temelie a noului seminar „Mitropolitul Nifon“. În biserica mănăstirii se găsesc părticele din moaștele Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul, dăruite stăreției în 2001. Sfintele moaște se află așezate într-o frumoasă raclă, în partea dreaptă a bisericii, sub un baldachin.