Pentru tânărul creştin, lumea contemporană se prezintă ca un mozaic de idei şi concepţii din care trebuie să selecteze şi să promoveze binele. Selectarea binelui este o acţiune influenţată în mare măsură de educaţie, iar atunci când vorbim de educaţie ne gândim la familie, şcoală şi Biserică („Misiologie ortodoxă“, pr. prof. Gheorghe Petraru).

Vârsta adolescenţei este o perioadă a provocărilor, în timpul căreia tânărul are de făcut alegeri majore, alegeri pentru care este responsabil, în virtutea maturităţii sale; trebuie să aleagă între ideal şi imoral, între bine şi rău, între Dumnezeu şi diavol, între creştinism şi orice altceva. În adolescenţă, omul trăieşte suspansul întrebărilor, iar răspunsurile pe care le alege devin principii după care el îşi confirmă poziţia. În adolescenţă, apare cererea exigentă de a fi aderent la un grup cu interese comune.

Tânărul îşi canalizează energiile spre a deveni un om credincios, sprijinitor, apărător şi mărturisitor, regăsindu-se în postura de misionar al Bisericii. Conştient sau nu de calitatea sa de misionar, adolescentul creştin ajunge să facă misiunea aceasta „care are un caracter bivalent: el mărturiseşte prin propriul exemplu sau, pur şi simplu, vorbind direct cu ceilalţi“ (Pr. prof. dr. Valer Bel, „Misiune, parohie, pastoraţie“).

În primul rând, trebuie precizat că misionarul perfect - ca model pentru toţi - este, aşa cum arată pr. Mihai Himcinschi în „Misiune şi dialog“, „Dumnezeu Unic în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, prin pregătirea treptată, sistematică şi pedagogică a poporului iudeu pentru venirea Fiului; Mântuitorul lumii, Care a săvârşit lucrarea Tatălui (Ioan 17, 4) şi Care le-a poruncit apostolilor să vestească cuvântul adevărului (Ioan 1, 17; Ioan 14, 6) la toate neamurile (Matei 28, 19); Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi este „Misionar“, deoarece „Acela va mărturisi despre Mine“ (Ioan 15, 26)“.

În acest sens, elevul este misionar prin propriul exemplu atunci când se arată tuturor oamenilor drept „un mădular permanent activ şi niciodată obosit al trupului eclezial al lui Hristos, care comunică cu Acesta prin intermediul Sfintelor Taine, indispensabile dobândirii harului mântuitor oferit de către Paraclet“. Pe lângă metoda propriului exemplu, o altă cale a misiunii este dialogul cu ceilalţi.

Tânărul poate crea punţi de comunicare cu toţi cei din jurul său, dar mai ales cu tinerii, pentru că de cei din urmă îl apropie nu doar vârsta, ci şi preocupările şi problemele ce necesită rezolvare din partea fiecăruia. În relaţie cu cei de alte vârste, el e privit cu admiraţie şi respect, deoarece efortul misionarismului său este persuasiv. În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel îi spune lui Timotei: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale“ (I Timotei 4, 12).

Tot tânărul misionar este acela care oferă lumii „adevăratul sens al libertăţii, pe care mulţi oameni o caută, dar puţini o găsesc cu adevărat“ (Pr. prof. dr. Gheorghe Popa, „Înnoirea discursului teologic - o exigenţă a teologiei contemporane“). El e acela care arată că libertatea nu înseamnă a te bucura de toate păcatele lumeşti, ci a fi liber înseamnă a nu te lăsa robit de nimic; de exemplu, liber nu este cel care fumează sau se droghează, ci cel ce se poate abţine de la aceste patimi.

Implicare în problemele societăţii

Misiunea tânărului în societatea contemporană este una dificilă, dar pe cât de dificilă, pe atât de sublimă. Activitatea sa în societatea contemporană înseamnă implicarea în problemele actuale: globalizare, avort, contracepţie, corupţie etc. În faţa acestora, apreciază pr. lect. dr. Adrian Niculcea, tânărul se arată „imun şi sigur pe sine, integritatea lui nefiind numai a lui, ci şi rezultatul colaborării factorului uman cu harul Sfântului Duh“.

În istoria creştinismului au existat tineri care au fost misionari ai lui Dumnezeu şi care au mărturisit numele Lui, fiind mândri că au această posibilitate: Daniel şi cei trei tineri aruncaţi în cuptorul de foc, Sfânta Fecioară Maria, care L-a născut pe Mântuitorul la o vârstă tânără, Domnul Hristos, Care a predicat imediat după depăşirea vârstei majoratului iudaic, sau Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care şi-a plecat capul, rezemându-l pe pieptul Mântuitorului.

Un exemplu contemporan este reprezentat de arhiereii ortodocşi, care sunt hirotoniţi la o vârstă tânără, sub limita tradiţională specifică acestui act de consacrare. Astfel, potrivit obiceiului de drept, clericii sunt hirotoniţi de tineri, tinereţea lor fiind o garanţie mai bună a credinţei mărturisite de străbuni, mai ales că ei au energie misionară. Identificarea cu Hristos se face prin intermediul harului divin care transfigurează omul, dar nu periclitează libertatea acestuia (Pr. dr. Ioan Valentin Istrati, „Timpul şi Învierea“).

Cei trei factori importanţi în educaţie - familia, şcoala şi Biserica - trebuie să aibă acelaşi scop: formarea personalităţii complexe a tânărului, inclusiv pe plan religios, pentru că elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se va dezvolta şi modela armonios, precum misionarul perfect, Mântuitorul Iisus Hristos. Între acţiunile educative ale celor trei factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind s-o completeze pe a celuilalt.

Astfel că, elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu se dezvoltă şi se modelează armonios şi organic, precum odinioară Pruncul Iisus, Care „creştea şi Se întărea cu duhul, plin de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El“ (Luca 2, 40), aşa cum trebuie să se întâmple cu toţi cei ce-şi deschid inima şi mintea spre lumina învăţăturii creştine.