Abia atunci când te lepezi total de tine (de răul din tine), abia atunci când vrei, înveți și începi să „mori tu” ca să trăiască El în tine, abia atunci când așteptările tale de la El sunt nule și începi să primești totul ca pe un dar, nu ca pe ceva meritat, de care ești vrednic, iar singura ta grijă va fi cum să-I mulțumești mai mult și mai des pentru dragostea ce ți-o poartă, cu care te ține ca pe palme și te întărește oricât ai fi de căzut, oricât ai fi de jos; abia atunci când vei conștientiza că orice ai face El nu te va lăsa niciodată, oricât ai greși El te va iarta și nu doar că te primește și uită tot răul făcute de tine, ci și mai mult, se bucură nespus în momentul în care tu te întorci la El, printr-un simplu: „Am greșit, Doamne! Iartă-mă!”, abia atunci când vei ajunge să-L iubești, vei deveni om adevărat.

Începând din aceast moment toate capătă sens, pe toate le înțelegi, orice lucru rău petrecut în viața ta devine de fapt un mare bine care te-a zguduit și te-a trezit din somnul monoton și plictisitor al vieții păcătoase, lipsite de sens. Începând din acest moment singurile amintiri pe care le mai ai sunt toate binefacerile Lui față de tine, vorbele calde, sprijinul, încurajările, dragostea Lui venită prin tot ce te încojoară (începând de la o simplă floare, până la cel mai bun prieten, părinți, etc.). Atunci îți amintești momentele grele în care cu bucurie constați că El de fapt nu te-a părăsit niciodată și nici n-o va face. Atunci începi să-L vezi pe El mare și pe tine mic. Începând de aici, orice face El e însemnat și mare și frumos și bun, iar tu, oricât ai face și te-ai strădui conștientizezi și simți că nu e suficient pentru a-I mulțumi. În plus, orice (I-)ai greșit cândva, orice mică întristare (I-)ai adus cândva, devine pentru tine prilej de adevărată părere de rău, părere de rău care în loc să te întristeze și să te ducă la deznădejde, mai mult te înalță și te azvârle pe o culme și mai mare a iubirii față de El. Pentru că El e Mare și Bun, iar tu ești mic, dar totodată mare, pentru că El te iubește și tu îl iubești și nu mai poți să fii altfel decât bun și tu, cu toți și tot ce înconjoară.

Nu ajungi să-ți pară rău cu adevărat atunci când greșești față de cineva, când îl rănești, când îl jignești, când îl faci să sufere, sau în oricare alt chip îi aduci câtuși de puțină întristare în suflet, decât atunci când, din darul și mila lui Dumnezeu, ajungi să-l iubești cu adevărat. Atunci când nu mai vrei nimic altceva decât bucuria lui, fericirea lui, când toate gândurile tale converg spre o stare de rugăciune permanentă, sau cel puțin deasă: „Doamne, binecuvintează-l! Doamne, dă-i bucurie sfântă! Doamne apără-l! Doamne, păzește-l! Doamne Tu știi toate, tu știi cum să-l faci fericit, Doamne, mântuiește-l!”.

Nu este adevărată pocăință acolo unde nu este adevărată iubire...