Iubiţi fraţi şi surori,

Au trecut şase ani de când, aflându-ne aici, săvârşeam funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea. Durerea cauzată de moartea sa era profundă, dar mai mare era sentimentul că un har imens înveşmânta Roma şi lumea întreagă : harul care era într-un fel rodul întregii vieţi a iubitului meu predecesor, şi în particular, rodul mărturisirii şi suferinţei sale. În ziua aceea, simţeam deja plutind parfumul sfinţeniei sale, iar poporul lui Dumnezeu şi-a manifestat în multe feluri veneraţia pentru el. Pentru aceasta am voit, respectând deplin reglementările în vigoare ale Bisericii, ca procesul beatificării sale să avanseze cu o anumită repeziciune. Şi iată că ziua aceea aşteptată a sosit ! A sosit repede căci Domnul a voit : Ioan Paul este fericit !

Doresc să adresez cordialele mele salutări vouă tuturor celor care pentru această fericită circumstanţă, aţi venit într-un număr aşa de mare la Roma din toate regiunile lumii, Cardinali, Patriarhi ale Bisericilor Catolice orientale, confraţi în episcopat şi în sacerdoţiu, delegaţii oficiale, ambasadori şi autorităţi, persoane consacrate (monahi) şi credincioşi laici, precum şi toţi cei ce suntem uniţi prin intermediul radio-ului şi televiziunii.

Această duminică este a doua duminică a Paştilor, pe care fericitul Ioan Paul a dedicat-o Milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, această zi a fost aleasă pentru celebrarea de astăzi, printr-un proiect providenţial, predecesorul meu dându-şi sufletul chiar în timpul privegherii din seara acestei sărbători. Astăzi, mai mult, este prima zi a lunii mai, şi celebrăm memoria Sfântului Iosif lucrătorul.  Aceste elemente ne ajută să îmbogăţim rugăciunea noastră şi ne ajută, pe noi care suntem încă pelerini în timp şi spaţiu, în timp ce în cer, sărbătoarea printre îngeri şi sfinţi este mult diferită. Cu toate aceastea, Unul este Dumnezeu, şi Unul este Hristos Domnul care ca un pod, leagă pământul de cer şi noi, în acest moment ne simţim mai mult decât oricând aproape, aproape participanţi la Liturghia cerească.

« Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut » (Ioan 20, 29). În Evanghelia de azi, Iisus pronunţă această fericire : fericirea credinţei. Ea ne frapează într-un mod

personal, căci noi suntem acum reuniţi pentru a celebra o beatificare, şi mai mult pentru că astăzi este proclamat fericit un Papă, un succesor de-al lui Petru, chemat să întărească pe fraţii săi în credinţă.  Ioan Paul al II-lea este fericit pentru credinţa sa, puternică şi generoasă, apostolică.

Şi imediat, venim în duhul unei alte fericiri : « Fericit eşti tu, Simon, fiul lui Iona, căci nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie acestea, ci Tatăl Meu care este în ceruri »  (Matei 16, 17). Ce i-a revelat Tatăl ceresc lui Simon ? Că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Graţie acestei credinţe, Simon devine Petru, piatra pe care Iisus poate clădi Biserica Sa. Fericirea eternă a lui Ioan Paul II, pe care astăzi Biserica are bucuria să o proclame, rezidă întreagă în aceste cuvinte ale lui Hristos : « Fericit eşti tu, Simone » şi «Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut ». Fericirea credinţei, pe care Ioan Paul al II-lea a primit-o în dar de la Dumnezeu Tatăl, pentru edificarea Bisericii lui Hristos.

În acelaşi timp gândul nostru merge către o altă fericire, în Evanghelie, care precede toate celelalte fericiri. Este aceea a Fecioarei Maria, Maica Mântuitorului. Este ea care – fiind pe cale să nască pe Iisus din sânul ei – a auzit de la Elisabeta : « Fericită este cea care a crezut că vor fi împlinite cele spuse ei de la Domnul » (Luca 1, 45).

Fericirea credinţei îşi are modelul în Maria, şi noi toţi suntem fericiţi că beatificarea lui Ioan Paul al II-lea survine în prima zi a lunii mariale, sub privirea maternă a celei care prin credinţa ei, a susţinut credinţa apostolilor şi susţine fără încetare credinţa succesorilor lor, în special celor care sunt chemaţi să urmeze pe tronul lui Petru. Maria nu apare în istorisirile Învierii lui Hristos, dar prezenţa sa tainică este pretutindeni : ea este Maica, pe care Hristos a încredinţat-o fiecărui ucenic şi comunităţii întregi. În particular, noi vedem prezenţa efectivă şi maternă a Mariei că este semnalată de Sf. Ioan şi de Sf. Luca în contextele care preced Evanghelia de astăzi, şi în prima lectură, acolo unde se vorbeşte despre moartea lui Iisus, unde Maria este la picioarele Crucii  (Ioan 19, 25), şi la începutul Faptelor Apostolilor, care o arată în mijlocul Apostolilor reuniţi pentru rugăciune în Cenaclul (foişorul) Cinei (FA 1, 14).

A doua lectură de azi ne vorbeşte de asemenea despre credinţă, şi este ceea ce chiar Sf. Petru a scris, plin de entuziasm spiritual, indicând noilor botezaţi raţiunile speranţei şi bucuriei lor. Îmi place să observ în acest pasaj, la începutul primei sale Epistole, că Petru nu foloseşte modul exortativ, ci indicativ pentru a se exprima. El scrie într-adevăr : Voi tresăltaţi în bucurie. Fără să-L fi văzut, voi Îl iubiţi, fără încă să-L vedeţi, dar crezând, voi tresăltaţi cu o bucurie negrăită şi plină de slavă, siguri de a obţine scopul credinţei voastre : mântuirea sufletelor (I Petru 1, 6, 8-9). Totul este indicativ, pentru că există o nouă realitate, născută de Învierea lui Hristos, o realitate accesibilă credinţei. « Este lucrarea Domnului – spune Psalmul 118, 23 – şi minunat lucru este întru ochii noştri », ochii credinţei.

Iubiţi fraţi şi surori, astăzi, străluceşte în ochii noştri, în deplina lumină spirituală a lui Hristos cel Înviat, figura iubită şi venerată a lui Ioan Paul al II-lea.  Astăzi, numele lui se adaugă la mulţimea de sfinţi şi fericiţi pe care el i-a proclamat în timpul celor 27 de ani de pontificat, amintind cu putere de vocaţia universală a vieţii creştine, vocaţia de sfinţenie, aşa cum afirmă Constituţia conciliară « Lumen gentium » despre Biserică. Toţi membrii poporului lui Dumnezeu – episcopi, preoţi, diaconi, credicioşi laici, monahi şi monahii – noi suntem în procesiune către patria cerească, unde ne precedează Fecioara Maria, asociată de o maieră particulară şi perfectă la taina lui Hristos şi a Bisericii. Karol Wojtyla, mai întâi ca episcop vicar şi apoi Arhiepiscop de Cracovia, a participat la Conciliul Vatican II, şi ştia bine că a consacra Mariei ultimul capitol din Documentul asupra Bisericii semnifica plasarea Maicii Mântuitorului ca icoană şi model de sfinţenie pentru fiecare creştin şi pentru Biserica întreagă. Această viziune teologică este cea a fericitului Ioan Paul al II-lea, pe care el a descoperit-o când era tânăr şi pe care apoi a conservat-o şi aprofundat-o toată viaţa sa. Este o viziune care e sintetizată în icoana biblică a lui Hristos pe Cruce, şi lângă el, Maria, Mama Lui. Această icoană se află în Evanghelia de la Ioan (19, 25-27) şi care este rezumată în stema episcopală şi apoi papală a lui Karol Wojtyla : o Cruce de aur, un M la dreapta jos, şi deviza

« Totus tuus », care corespunde expresiei celebre a Sfântului Louis Marie Grignion de Montfort, în care Karol Wojtyla a găsit un principiu fundamental pentru viaţa sa : « Totus tuus ego sum et omnia mea tua sunt. Accipio Te in mea omnia. Praebe mihi cor tuum, Maria – Sunt tot al tău şi tot ce am e al tău. Fii călăuzitoarea mea în toate. Dă-mi inima ta, o Marie »

(Traité de la vraie dévotion à Marie – Tratatul adevăratei devoţiuni către Maria, nn. 233 et 266).

În Testamentul său, noul fericit scria : « Atunci când în ziua de 16 octombrie 1978, conclavul Cardinalilor a ales pe Ioan Paul al II-lea, Primatul Poloniei, Cardinalul Stefan Wyszynski, mi-a zis : Sarcina noului Papă va fi de a introduce Biserica în cel de-al treile mileniu. Şi a adăugat : Doresc încă o dată să expim recunoştinţa mea pentru Conciliul II Vatican, către care mă simt dator, împreună cu întreaga Biserică, şi mai ales cu episcopatul întreg. Sunt convins că  viitoarele generaţii se vor grăni din bogăţiile pe care acest Conciliu le-a dăruit Bisericii. Fiind episcop care a participat din prima până în ultima zi la Conciliu, doresc să încredinţez acest mare patrimoniu tuturor celor care sunt şi vor fi chemaţi să-l realizeze în viitor. Din partea mea, dau slavă Păstorului veşnic, care mi-a îngăduit să slujesc această mare cauză, în timpul tuturor anilor mei de pontificat». Şi care a fost această cauză ?

Aceeaşi pe care Ioan Paul al II-lea a formulat-o în cursul primei sale Messe solemne în Biserica Sf Petru, prin aceste cuvinte memorabile : « Nu vă fie frică ! Deschideţi, deschideţi larg porţile lui Hristos ! »  Aceeaşi cauză la care Papa nou ales a chemat pe toţi, el a realizat-o cel dintâi : a deschis societatea lui Hristos, cultura, sistemele politice şi economice, inversând cu o forţă de gigant, forţă ce venea de la Dumnezeu, o tendinţă ce putea părea ireversibilă. Prin mărturia sa de credinţă, de iubire şi de curaj apostolic, însoţită de o mare încărcătură umană, acest fiu exemplar al naţiunii poloneze a ajutat creştinii din lumea întreagă să nu mai aibă frică să-şi spună creştini, să aparţină Bisericii, să vorbească despre Evanghelie. Într-un cuvânt, el ne-a ajutat să nu mai avem frică de adevăr, căci adevărul este garanţia libertăţii. Într-un mod şi mai sintetic, el ne-a redăruit forţa de a crede în Hristos, căci Hristos este Mântuitorul oamenilor, Mântuitorul omului : tema primei sale enciclici şi firul roşu al tuturor celorlalte. Karol Wojtyla s-a urcat pe tronul lui Petru, aducând cu el profunda sa reflexie asupra confruntării, centrate pe om, dintre marxism şi creştinism. Mesajul său a fost : omul este calea Bisericii şi Hristos este Calea omului. Prin acest mesaj, care este marea moştenire a Conciliului Vatican II, şi a timonierului său, Slujitorul lui Dumnezeu, Papa Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea a condus poporul lui Dumnezeu, pentru a deschide sigiliul celui de-al treilea mileniu, pe care el a putut să-l numească, graţie lui Hristos : « sigiliul speranţei »

Da, de-a lungul căii lungi de pregătire a Marelui Jubileu, el a dat creştinismului o orientare reînnoită către viitor, viitorul lui Dumnezeu, care transcende istoria, dar care are o influenţă asupra istoriei. Această sarcină de speranţă care a cedat uneori marxismului şi ideologiei progresului, el a revendicat-o pentru creştinism, restituindu-i fizionomia autentică a speranţei, de a trăi în istorie cu un spirit al viitorului, într-o existenţă personală şi comunitară orientată către Hristos, plenitudinea omului şi împlinirea aşteptărilor de dreptate şi de pace.

Doresc în final să aduc mulţumire lui Dumnezeu pentru experienţa personală pe care mi-a dăruit-o, colaborând pentru o lungă perioadă cu fericitul papă Ioan Paul al II-lea. Mai mult, am avut posibilitatea de a-l cunoaşte şi a-l stima, dar din 1982, de când m-a chemat la Roma, ca Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, am putut să-i fiu aproape şi să venerez persoana sa timp de 23 de ani. Slujirea mea a fost susţinută de profunzimea sa spirituală, de bogăţia intuiţiilor lui. Exemplul rugăciunii lui m-a frapat şi edificat interior : se cufunda în întâlnirea cu Dumnezeu, chiar în mijlocul multiplelor obligaţii ale slujirii sale. Şi apoi mărturisirea sa în suferinţă : Domnul l-a slăbit puţin câte puţin, dar el a rămas mereu o « piatră », aşa cum Hristos a voit.

Smerenia sa profundă, înrădăcinată în unirea sa intimă cu Hristos, i-a permis să continue să călăuzească Biserica şi să dea lumii un mesaj mai elocvent, chiar în momentul când forţele fizice îi lipseau. El a realizat astfel, într-o manieră extraordinară, vocaţia oricărui preot şi episcop : să nu facă nimic decât pe Hristos pe care L-a primit şi-L oferă în fiecare zi în Euharistie.

Fericit eşti tu, iubitule Papă Ioan Paul al Ii-lea, căci ai crezut ! Continuă – te rugăm – să susţii din cer credinţa poporului lui Dumnezeu. Amin.

Traducere : Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa : http://www.la-croix.com