Ora fără „trebuie“

Educaţie

Ora fără „trebuie“

Ora de religie se doreşte o oră de „tras sufletul“, de descoperire a sinelui, aşa cum l-a creat Dumnezeu, frumos, liber, îmbogăţit continuu prin cunoaştere. E ora în care îi învăţăm pe cei din faţa noastră că pot plana peste toate problemele, îndoielile şi necazurile la care sunt părtaşi, dacă înţeleg că religia este nu doar încă o disciplină notată în catalog, ci un mod de viaţă asumat, aducător de bucurie „ce nu se trece“.

„Iar Iisus a zis: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor!“ (Matei 19, 14)

Aţi luat vreodată un copilaş în braţe? Puteţi descrie ce aţi simţit? Greu, nu-i aşa? Te cuprinde un fel de căldură în toată fiinţa, expresia feţei se schimbă, mai ales dacă micuţul îţi răspunde şi cu un zâmbet. Eşti copleşit. Şi după ce nu îl mai ai în braţe, rămâi cu ceva ce sigur poţi identifica: o stare de bucurie, greu de exprimat în cuvinte. Cu siguranţă că şi Mântuitorul, când a luat pruncul în braţe pentru a-l arăta mulţimii ca model de participare la veşnicia împreună cu Dumnezeu, a zâmbit. La tânărul bogat, ce întreabă sincer ce are de făcut pentru a deveni moştenitor al vieţii veşnice, Mântuitorul priveşte cu drag. Identificaţi câteva elemente comune? Cu siguranţă bucuria, privirea cu drag, înţelegerea, răbdarea întrebării şi francheţea răspunsului. Iată câteva elemente care nu ar trebui să lipsească din structura celui ce se vrea educator, ce se regăseşte în faţa celor care aşteaptă să Îl descopere la vârsta lor pe Dumnezeu. Mesajul care îl aşteaptă ar trebui să fie unul inteligibil, cu putere de exemplu, şi mai ales aplicabil în viaţa lor.

Copiii din clasele primare au ceva mult mai profund: curăţia sufletului

Cei mici, de la clasele primare, caută cu priviri curioase „Unde este Dumnezeu?“. Răspunsul, greu de primit pentru ei, este unul ce le solicită mult răbdarea, înţelegerea complexă, care, de cele mai multe ori, nu o au; dar au însă altceva, mult mai profund, care nouă, celor mari, deseori ne lipseşte: curăţia sufletului. Ei ştiu că Dumnezeu este bun, că îi iubeşte, că le-a dat părinţi buni şi cea mai bună „doamnă“, care devine autoritatea supremă uneori, în materie de respectat reguli: „aşa a zis Doamna!“. La cei mici, jocul este cel prin care apare în viaţa lor şi Dumnezeu: mai întâi jocul degeţelelor ce, complicat la început, ridică crucea spre frunte, ca să înţeleagă mai apoi că o pot purta cu ei în înimă, în orice vreme.

La cei de gimnaziu, structurile sufleteşti se schimbă, se descoperă dorinţa de participare într-un grup, dar şi de afirmare proprie, de aici şi importanţa întrebărilor de autocunoaştere, adresate de profesorul de religie, lăsând copiii să descopere ce daruri, virtuţi au sau nu, ce defecte necesită de a fi corectate şi cu ajutorul cui?

Liceenii iubesc ora fără „trebuie“

La cei mari, de liceu, lucrurile devin nu mai complicate, ci mai profunde, solicitându-ne mult pe noi, ca profesori de religie. Dar dacă stăm să-i ascultăm, nu doar ca profesorul diriginte, ce are de rezolvat probleme complicate de respectarea regulamentului, de disciplină, de cunoaşterea a 30 de elevi, într-o oră pe săptămână, ci cu responsabilitatea grea de a fi cel care dirijează fin „ora fără trebuie“, în tot aceeaşi durată, cu toţi atâţia elevi, rezultatele, cu ajutor de Sus, nu vor întârzia să apară.

Adolescenţii ţin mai mult decât la orice la ... libertatea lor, uneori manifestată teatral doar la şcoală, între colegii şi prietenii de aici. Orice mică regulă la ora de religie are o cu totul altă conotaţie, de aici întrebarea noastră de la începutul şi sfârşitul orei: „Facem rugăciunea?“. De ce să respecte ei nişte porunci, din obligaţie? Ei, care nu ascultă uneori de nimeni?! Dar dacă le aducem spre întrebare, spre cunoaştere, spre răspuns pe Hristos, Învăţătorul Cel bun, Dragostea desăvârşită, de care să se apropie prin trăirea noastră creştină şi cunoştinţele, limitate ce-i drept, ne vor asculta. Copiii, indiferent de vârstă..., te simt. Cum putem transmite bucuria, dacă nu suntem aproape de Cel ce este Bucuria desăvârşită? Un mesaj care nu trebuie să lipsescă din nici o oră de religie este „Dumnezeu te iubeşte!“.

Cei mari, tinerii, cum le place a fi numiţi, au calităţi pe care uneori nu le exploatăm pozitiv, îndeajuns. Îndemnul nostru să fie spre căutare, spre întrebare, spre îndoială, ca accedere spre credinţă. Ştiinţele exacte nu ne pot fi decât partener în descoperirea lui Dumnezeu, Care a creat toate şi pe Care elevii Îl pot descoperi în complicata structură celulară a unei frunze de pe drum pusă la microscop, în zâmbetul ce mişcă peste 50 de muşchi, în plusul şi minusul infinit al matematicii şi în mulţimea numerelor raţionale şi iraţionale, în abilităţile practice ce ne îndeamnă să împletim „lucrul mâinilor cu rugăciunea“, în mulţimea limbilor ce doar Dumnezeu le cunoaşte.

În lumea în care trăim astăzi, plină de mişcări nu întotdeauna inspirate, ora de religie se doreşte o oră de „tras sufletul“, de descoperire a sinelui, aşa cum l-a creat Dumnezeu, frumos, liber, îmbogăţit continuu prin cunoaştere. E ora în care îi învăţăm pe cei din faţa noastră că pot plana peste toate problemele, îndoielile şi necazurile la care sunt părtaşi uneori abrupt, dacă înţeleg că religia este nu doar încă o disciplină notată în catalog, ci un mod de viaţă asumat, aducător de bucurie „ce nu se trece“.