Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ - Galata din Iaşi a fost neîncăpătoare ieri pentru numărul mare de preoţi şi credincioşi care au venit să se roage pentru sufletul preotului Ion Cârciuleanu, ajuns la vârsta de aproape 98 de ani. Vrednicul slujitor, care a păstorit timp de aproape patru decenii parohia Galata, a plecat luni spre lumea veşniciei, după o viaţă închinată lui Dumnezeu şi Bisericii. Dimineaţă s-a oficiat Sfânta Liturghie de către un sobor de preoţi, în mijlocul sfântului lăcaş aflându-se sicriul cu trupul neînsufleţit al preotului Ion Cârciuleanu. Oamenii nu au contenit să treacă prin dreptul sicriului pentru a aprinde o lumânare şi pentru a lăsa o floare în semn de recunoştinţă faţă de cel care le-a fost preot paroh, duhovnic, povăţuitor şi prieten. Într-o atmosferă deosebită de pace lăuntrică, slujba înmormântării a fost oficiată de Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor. Părintele Ion Cârciuleanu a fost înconjurat de un sobor de 40 de preoţi şi diaconi, aşezaţi ca o coroană, ţinând lumânări aprinse în mâini. Din soborul slujitorilor au făcut parte părinţi protopopi din mai multe protopopiate ale Arhiepiscopiei Iaşilor, preoţi profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi, stareţi şi egumeni din Arhiepiscopia Iaşilor, preoţi parohi. Lângă sicriul în care se afla părintele Ion Cârciuleanu au stat membrii familiei. La slujbă a mai asistat un grup de maici de la Mănăstirea Galata din Iaşi care au avut prilejul să-l cunoască pe părintele Ion Cârciuleanu şi care s-au împărtăşit ani la rând de cuvântul Preacucerniciei Sale, atunci când revenea să slujească în biserica aşezării monahale.

„Avem astăzi sentimentul unei grele pierderi“

La finalul slujbei, pr. paroh Mircea Stoleriu şi-a exprimat regretul pentru trecerea la cele veşnice a părintelui Ion Cârciuleanu, amintind în acelaşi timp câteva date biografice. „Părintele Ion Cârciuleanu a deschis calea împărăţiei cerurilor pentru mulţi dintre cei care sunt în acest sfânt lăcaş. Pe mulţi i-a botezat şi i-a cununat. De multe ori sfinţia sa i-a mângâiat şi i-a întărit pe oameni. Părintele a fost cel care ne-a pus epitrahilul pe cap, ascultând spovedania noastră, pentru a ne ridica mai buni, mai împăcaţi şi cu nădejdea mântuirii. Avem astăzi (n.r. ieri) sentimentul unei grele pierderi, cu atât mai mult cu cât părintele care ne părăseşte a fost o personalitate complexă“, a spus pr. paroh Mircea Stoleriu.

A urmat alocuţiunea părintelui Vasile Nechita, de la parohia „Sfântul Andrei“ din Iaşi, care a remarcat că în timpul slujirii părintelui Ion Cârciuleanu ca paroh, biserica Mănăstirii Galata a fost restaurată şi reconsolidată. De asemenea, pr. Vasile Nechita a transmis condoleanţe familiei îndoliate din partea Înalt Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor.

În continuare, conf. dr. Bogdan Neculau de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi a prezentat câteva gânduri ale unor personalităţi ale Iaşului şi ucenici ai părintelui Ion Cârciuleanu.

În dangătul clopotelor, sicriul cu trupul părintelui Ion Cârciuleanu a fost purtat în jurul bisericii, apoi a fost dus spre cimitirul Galata. Clopotele străvechii mănăstiri de pe dealul Galata au răsunat în momentul în care cortegiul a ajuns în faţa porţii acestei aşezări monahale. Aici a fost rostită o ectenie, apoi s-a mers în procesiune până la cimitir, unde părintele Ion Cârciuleanu a fost înmormântat. Dacă pe durata înmormântării soarele a zâmbit parcă din cer, la finalul rânduielii, norii l-au acoperit. O adiere de vânt a trecut apoi peste chipurile celor prezenţi, uşurând parcă povara durerii din sufletele celor care l-au iubit pe părintele Ion Cârciuleanu.

„Întâlnirea cu părintele Ion Cârciuleanu a fost un prilej de nădejde“

Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, alături de un sobor de preoţi şi diaconi, a săvârşit miercuri, 20 februarie, Parastasul pentru părintele Ion Cârciuleanu din Iaşi. Slujba a fost oficiată în Biserica „Adormirea Maicii Domnului“ - Galata din Iaşi, locul unde a fost depus sicriul cu trupul părintelui Ion Cârciuleanu. Sute de credincioşi s-au rugat alături de Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, de soborul slujitorilor şi de familia îndoliată pentru odihna sufletului vrednicului de pomenire preot. IPS Părinte Mitropolit Teofan a adresat la finalul slujbei un cuvânt celor prezenţi în care a reliefat câteva dintre calităţile părintelui Ion Cârciuleanu. „Părintele Ion Cârciuleanu a plecat din valea plângerii în valea adumbrită de Duhul Sfânt a împărăţiei cerurilor. Cu certitudine, preoţii aici de faţă, şi mai ales pr. Mircea Stoleriu, au avut binecuvântarea de multe ori să slujească Dumnezeiasca Liturghie împreună cu părintele Ion. Credincioşii l-au întâlnit pe părintele la scaunul spovedaniei sau slujind în biserica Mănăstirii Galata şi în acest sfânt lăcaş. Încă din primele zile ale sluijirii în Moldova, părintele Ion Cârciuleanu m-a căutat. Era firav la chip, luminat parcă de asceză, fiind încărcat de foarte mulţi ani. Întâlnirea cu părintele Ion Cârciuleanu a fost un prilej de nădejde. Vorbea puţin, atingea esenţialul şi era suficient să-l priveşti să te scoată din preocuparea unor probleme prea pământene. Frământarea părintelui de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu este a omului care L-a cunoscut pe Hristos. Împărtăşindu-se din bunătatea dumnezeiască, părintele a simţit să-i facă şi pe ceilalţi părtaşi“, a spus IPS Teofan.

Cuvânt la înmormântarea părintelui Ion Cârciuleanu - 98 de ani în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor

PS Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

Însă, spusele sfinţiei sale sunt contrazise de edificiul de cultură structurat în cele 10 volume pe care le lasă în urmă ca merinde de drum pentru cei care le vor citi, precum şi de lucrările înnoitoare ale Mănăstirii Galata, dar şi a sufletelor credincioşilor pe care i-a păstorit multe decenii, lucrări pentru care cu siguranţă va fi recompensat de Dumnezeu. Sigur, muzeografii mănăstirii au obligaţia morală să spună pelerinilor vizitatori despre rostul şi rolul pe care le-a avut părintele Ioan în restaurarea ansamblului monastic.

Viaţa sfinţiei sale a fost la vedere, asemenea unui pergament lizibil, uşor de descifrat. Un preot prin excelenţă, care şi-a răscumpărat timpul vieţii prin slujirea jertfelnică a lui Dumnezeu, a familiei şi a enoriaşilor din parohiile în care a fost rânduit, mai bine de jumătate de veac. Atingerea plinătăţii vârstei patriarhale a fost considerată de sfinţia sa drept un semn de gratitudine din partea lui Dumnezeu, acordat celor ce-I slujesc cu toată fiinţa, împlinind poruncile Lui.

Privind cu ochiul duhovnicesc această plinătate a vieţii părintelui, încununată cu un sfârşit pe măsura dăruirii sale în slujirea lui Dumnezeu, credem că, în trupul său istovit de multele golgote prin care a trecut încă din tinereţile sfinţiei sale, a strălucit un suflet luminos, expresie a prezenţei neîntrerupte a lui Dumnezeu. De aici şi disponibilitatea lui sufletească de comunicare cu cei care îi cereau un sfat, legat de devenirea lor spirituală şi/sau profesională. Impresiona de altfel prin buna sa dispoziţie plină de cordialitate, de linişte şi căldură sufletească. În relaţie cu credincioşii avea o ţinută şi o prezenţă harismatică.

Un om al ideii şi al cuvântului

Ca filolog şi teolog, era mereu animat de setea neostoită de cunoaştere; avea o minte cu sclipiri de piatră preţioasă capabilă să extragă din negativ partea cea bună a lucrurilor. Un om al ideii şi al cuvântului. Credea cu tărie în virtuţile unei continuităţi înnoitoare. Era un intelectual al prezentului care, în demnitatea de muzeograf al Mănăstirii Galata, şi-a închinat întreaga viaţă promovării culturii noastre naţionale şi apărării demnităţii şi fiinţei neamului nostru, dar şi a specificului său spiritual. Împreuna armonios trecutul cu prezentul, unire care conferea forţă modernităţii sale cărturăreşti, puternic prezentă în toate cărţile sale.

Prin rugăciune şi slujire, părintele şi-a împropiat transcendentul în imanenţa vieţii sale, convertind astfel timpul istoric în cel al veşniciei cu rezonanţă în împărăţia lui Dumnezeu. De altfel, prin actul creator, a fost mereu gata pentru veşnicie, însă nu ca să moară în veşnicie, ci ca să trăiască în veşnicie.

În ceasurile grele prin care a trecut în cei 98 ani de primenire a vieţii, nu a deznădăjduit, ci a rămas mereu egal cu sine şi mai presus de încercările şi capcanele ivite. Credinţa i-a fost reazem şi tărie în faţa acestora. Credinţa mărturisitoare i-a dat siguranţa biruinţei asupra încercărilor peremptorii, revelându-i, prin slujire, plenitudinea absolută inundată în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor.

O familie sfinţită cu agheazma celei mai curate iubiri

A iubit Biserica, împodobind-o cu slujirea, cuvântul şi cântarea. Slujea cu măsura şi cadenţa unui ritm irupt din taina zilei a opta. Grandoarea sa morală a fost întru totul exemplară, pe măsura unei astfel de slujiri. Sub epitrahilul sfinţiei sale au crescut pentru Dumnezeu suflete curate din diferite clase şi medii sociale. Şi-a construit viaţa, alături de familia sa, pe muncă cinstită, ziditoare. Soţia şi cei doi copii i-au fost o cântare a cântărilor. Prin ei şi pentru ei a sporit în slujire, în vârstă şi în virtute. În anturajul lor, părintele radia blândeţe şi pace.

Dumnezeu a înzestrat-o pe doamna preoteasă, strămutată şi ea nu de mult în veşnicie, cu simţul răspunderii pentru misiunea ei educativă, atât în intimitatea căminului, cât şi în afara acestuia. Prin educaţia aleasă dată copiilor, i-a deprins cu traiul cumpătat şi rostuit în limitele unei pilduitoare decenţe. Da, nu este greu să aduci pe lume un suflet, dar este greu să-l formezi, mai ales într-o lume care de multe ori îţi este potrivnică. Cu siguranţă, chipul ei s-a imprimat în inimile celor care au cunoscut-o, însoţit de pilda vie a unei vieţi trăite sub semnul virtuţii şi al sfinţeniei. Părintele a fost un familist prin excelenţă. Erau uniţi într-o comuniune spirituală profundă, centrată pe dragoste şi rugăciune. Echilibrul, seriozitatea şi afecţiunea au fost coordonatele căminului lor, sfinţit cu agheasma celei mai curate iubiri.

A ieşit din această lume cu aceeaşi discreţie cu care a trăit

A ştiut să înmulţească talanţii încredinţaţi lui de Dumnezeu, fie în slujire, fie în administraţie, fie în cuvânt rostit sau scris, fie în multitudinea actelor caritabile în care s-a implicat, cu demnitate şi caracter. Plusul muncii sale se revarsă astăzi în folosul celor pe care i-a iubit, slujindu-le cu responsabilitate şi dăruire. A fost un altruist înnăscut, fiind fericit numai în măsura în care făcea pe alţii fericiţi. Şi mă gândesc la câtă fericire a oferit copiilor de la spitalul de pe lângă mănăstire atunci când le-a construit o capelă. Ocrotea pe cei din jur, uitând că el însuşi avea nevoie de ocrotire. Era de o bunătate sfidătoare.

De fapt, tot ceea ce părintele a construit prin vocaţie, dăruire şi iubire pentru oameni a fost modul său manifest de a fi. Avea o inimă curată de copil. A ieşit din această lume cu aceeaşi discreţie cu care a trăit - demn, împăcat cu Dumnezeu şi cu rosturile acestei vieţi. Acum păşeşte în lumea veşniciei descătuşat de orice vină. Da, avem certitudinea că prin cultivarea virtuţilor, prin viaţa de rugăciune, încununată de o slujire liturgică intensă, în demnitatea sa de preot, el a reuşit să se înveşnicească Aici şi Dincolo. Rugăciunea a fost expresia unei certitudini lăuntrice şi o sinteză a modului său de a fi. S-a înălţat deasupra suferinţei sale trupeşti şi sufleteşti, cauzată de refugii şi de războaie, de ideologii marxist-comuniste, precum şi de cele postcomuniste.

L-a răpit moartea şi prin ea Dumnezeu. Acum, trupul lui se întoarce spre a se primeni în pământ, iar sufletul, deşi îşi urmează drumul, va rămâne şi printre noi ca un păzitor al valorilor neamului, pe care l-a iubit cu o patimă de îndrăgostit. Dumnezeu pe Care L-a iubit necondiţionat să-i dea trupului său odihnă, iar sufletului, bucuria vieţii veşnice, în ceata sfinţiţilor slujitori din împărăţia Sa.