Cine străbate Iaşul de-a lungul şi de-a latul cu greu mai găseşte astăzi un atelier de marochinărie sau de reparaţii încălţăminte. De reparaţii umbrele sau alte chiţibuşuri nici nu încape vorbă. Poate doar la bazar mai dai de vechii meşteri ce umpleau odată cooperativele. În rest, numeri prăvăliile pe degete, iar meşterii, care mai sunt, încep încet-încet a se duce spre pensie: ori vederea îi lasă, ori îi lasă în urmă tarabele pline de chinezării. Deşi de proastă calitate, pentru românul cu buzunarele subţiate de criză, aceste produse se vând ca pâinea caldă.

„Eu, care folosesc doar piele la fabricarea obiectelor, pe care le lucrez şi manual, în mod tradiţional, cu greu pot scoate beneficiu. Unele lucruri nu le mai fac pentru că ajung să nu-mi plătesc nici materialele folosite. Mulţi nu înţeleg că pielea este scumpă, preferă să dea banii pe chinezării. Românul nu are educaţia necesară, nu-şi dă seama că lucrul manual costă mult. Poate şi din cauza faptului că nu are bani şi vrea să iasă cât mai ieftin. În cazul nostru nu se aplică acea celebră expresie englezească «sunt prea sărac ca să-mi cumpăr lucruri ieftine». Românul îşi cumpără tot chinezării, făcute pe vapor, de proastă calitate“, spune Ioan Iacomi, proprietarul unui magazin din articole de marochinărie în Piaţa Voievozilor.

Magazinul meşterului nostru este gândit după modelul vechilor prăvălii de dinainte de război: în faţă - spaţiu de desfacere a produselor din piele (curele, harnaşamente, tocuri şi centuri pentru accesoriile poliţiştilor, borsete, genţi şi poşete, opinci etc.), iar în spate - atelier cu cele trebuincioase: doar două-trei maşini de subţiat şi de cusut, banc de lucru, un cal de cusut manual, şi în rest foarte multe ace şi unelte necesare lucrului făcut manual.

Modelul acesta de prăvălie l-a adoptat cu gândul la istorisirile tatălui său, croitor de meserie. „Tatăl meu a fost meseriaş, croitor mai exact; la fel şi fraţii lui, tâmplari, croitori şi, când ne mai întâlneam la câte un sfânt, ei mai povesteau despre cum era înainte şi după război, când aveau atelierele lor. Iar din istorisirile lor mi-am creat aşa o imagine care mă atrăgea, aceea de a avea propriul meu atelier“, spune Ioan Iacomi.

Iar visul de a avea propriul atelier s-a îndeplint în anii â90, când, spune el, a trecut destul de uşor la economia de piaţă, asta şi pentru că în cooperaţia unde a lucrat, un evreu i-a dezvăluit câteva secrete: „M-a iniţiat uşor-uşor, până să plece în Israel, în chestiuni de genul acesta. De fapt, dacă stau bine şi mă gândesc, cooperativa chiar funcţiona după principiul economiei de piaţă“.

Din cauza matematicilor s-a făcut lucrător în piele

Lucrează orice se poate face din piele naturală, de la curele şi până la poşete sau opinci. A ajuns confecţioner marochinărie cu patalama după ce a realizat că o parte a matematicii va rămâne o necunoscută pentru el şi atunci s-a gândit să ducă mai departe tradiţia familiei sale. Deşi tatăl dorea să-l ia ucenic chiar la el, la croitorie, domnul Iacomi n-a dorit acest lucru pentru că „era prea mare migala“. „A fost o întâmplare; am mers la liceu până în clasa a X-a, însă cu matematica stăteam prost, restul era treaba bună. Tata zicea că hai, că te mai ajutăm, că nu ştiu ce, însă eu simţeam că nu reuşesc, şi atunci o soră a mamei mi-a zis dacă nu vreau să intru în cooperaţia meşteşugărească, ucenic la locul de muncă. Am făcut doi ani de practică şi parcă o lună  de teorie. Am ieşit cu calificarea de confecţioner marochinărie, mai apoi mi-am luat carnet de meşter“, rememorează senin meşterul care din â69 lucrează în piele.

Este extrem de sincer, iar povestea îi este întreruptă doar de câte un muşteriu care ori vrea nişte găuri suplimentare la curea, ori să-i repare un fermoar de la o geantă. De multe ori, pentru lucruri care nu necesită eforturi deosebite nici nu mai ia bani. „Lăsaţi, îmi daţi data viitoare“.

Revenind la economia de piaţă, domnul Iacomi ne-a povestit câte ceva şi despre cum mergeau lucrurile în vechea cooperativă: „După ce a plecat evreul acela de care am amintit, am luat în primire un atelier de serie, de vreo 7-8 oameni; asta se întâmpla prin â73-â74, eram şef de secţie însă doar onorific, fără plată. Şeful de secţie făcea creaţie, adică tiparul, făcea pe-a merceologul, mergea după materiale prin ţară, făcea contabilitate primară, iar ca plată avea faza de croit, de rihtuit, adică punea tiparele; din manopera totală el primea cam 10-20%. Atât. Iar produsele trebuia să cauţi să ţi le vinzi, pentru că atelierul de serie nu avea locul de desfacere. Se dădeau produse şi la vechiul OCL, organizaţia comercială locală; iar mai târziu cooperativa a luat un stand la Casa Modei. Ideea e că şi atunci, ca şi acum, ca să-ţi primească marfa mai dădeai o poşetă - două în plus. În fine“. Amintind de Casa Modei, Ioan Iacomi a ţinut să precizeze diferenţa uriaşă dintre ceea ce reprezenta pe vremea comuniştilor acel loc şi ce a ajuns acum. „Pe atunci în Casa de Modă se intra cu sfială; era un lux de nu se mai putea, un lux deosebit. Când se făcea câte o reprezentaţie de modă, era un ditamai evenimentul, iar casele de modă veneau cu ce era mai deosebit, cu cea mai bună calitate. Acum acolo parcă e bazar“, a conchis meşterul.

Românii vor ieftin şi bun. Iar dacă nu se poate bun, măcar ieftin

De aproximativ 19 ani, de când este propriul stăpân, s-a gândit că i-ar prinde bine un ajutor; a cântărit bine şi la un moment dat a crezut că a găsit şi omul potrivit să-l înveţe tainele curelăriei şi marochinăriei. „Am avut un ucenic câţiva ani buni. După ce l-am învăţat de toate, într-o zi mi-a zis că merge la facultate. Şi dus a fost. A făcut facultate, de chimie parcă, însă acum parcă e pedagog pe undeva. După această experienţă nu mi-a mai trebuit nici un învăţăcel, iar copii nu am. I-am şi spus nevestei: când va fi să plece de tot unul dintre noi de pe această lume, locul ăsta trebuie vândut cu tot ce are înăuntru“, mai spune domnul Iacomi.

Cât despre ce îşi doresc muşterii, îl încearcă o mâhnire: vor bun şi, dacă s-ar putea, cât mai ieftin. Iar dacă nu se pot de amândouă, atunci măcar ieftin să fie. „Nu mai este treabă cum era înainte. Cumpărători mai puţini, mai săraci, care îşi îndreaptă privirea spre obiectele de duzină“, spune meşterul. Muşterii intră şi doresc în special mici reparaţii la curele, poşete etc.

Din nou, când vine vorba despre vremurile trecute, parcă i se aprinde un licăr de lumină în ochi: avea comenzi cu nemiluita. În anii â80 se vindeau ca pâinea caldă cojoacele tip „Alain Delon“, din piele de oaie, scurte sau lungi. Era o nebunie creată după ce actorul a jucat într-un film purtând un astfel de cojocel.

A lucrat şi cu piei exotice, de şarpe mai exact, pentru un mare ştab de la partid: „A venit cu pielea, era mare, cred că de şarpe boa, şi mi-a spus să-i fac un plic. O poşetă plic ca să meargă cu soţia la o petrecere. I-am făcut ulterior şi altceva din restul de piele, însă n-am mai răspuns solicitărilor pentru că era altă tehnică, pielea scumpă, nu te bagi aşa, ca să strici marfa omului“.

Suntem întrerupţi de un muşteriu care doreşte un portofel trainic, pentru documente, că bani nu prea sunt. Meşterul nostru îi răspunde însă că nimic nu e veşnic pe lumea asta, nici măcar viaţa omului. Iar noi am spune că nici meşteşugurile tradiţionale. Se vor pierde curând, asta dacă nu cumva noile clase de învăţământ profesional vor atrage copii dornici să înveţe o meserie. Iar ca să le arate tinerilor că un tânăr poate fi un bun meşter şi poate excela şi într-un alt domeniu, precum cel al sportului, domnul Iacomi se mândreşte că pe vremuri a luat locul al doilea la campionatele naţionale de haltere: „Era o plăcere să fac sport şi, ceea ce este important de ştiut, în special de către cei tineri, sportul îl făceam de plăcere, nu pentru bani. Şi pentru sănătate“.

„Am tăiat, pot să spun, hectare de piele“

Dacă îl întrebi cum deosebeşte o piele veritabilă de un pvc, domnul Iacomi recunoaşte că tehnologia a avansat atât de mult, încât ajungi să te păcăleşti chiar dacă ai ceva ani de experienţă în domeniu. „Am tăiat, pot să spun, hectare de piele şi am 40 şi ceva de ani de activitate, însă acum au apărut nişte înlocuitori... Trebuie să fii extrem de precaut“. În afara faptului că preţul poate face diferenţa, şi acesta te poate înşela uneori, astfel că, potrivit meşterului nostru, pielea se poate recunoaşte în mai multe feluri: „O poţi recunoaşte dacă, spre exemplu, atunci când iei o haină, o prinzi între degete fără căptuşeală, iar ea trebuie să alunece; la înlocuitori nu se întâmplă aşa. De asemenea, dacă vreţi, pielea are un miros specific la pârlit.

Cea mai scumpă piele este cea de viţel, se aseamănă cu cea a unui bebeluş, fină, dar în acelaşi timp extrem de rezistentă. Apoi, cea de oaie, deşi mai moale şi uşor de manipulat, este mai puţin rezistentă. Normal că în funcţie de animal, pielea iese altfel. Depinde şi cum ţi-o tăbăceşte meşterul. De exemplu, dacă pielea este zgâriată, se polizează sau se corectează, aplicându-se o peliculă sintetică care o face mai impermeabilă. Pielea întoarsă (spalt velur sau piele velurată) este al doilea strat din piele, aceasta este mai ieftină şi dacă nu se manipulează mai cu atenţie, se uzează mai repede. Înainte aveam rafturi pline de poşete, borsete, curele, hamuri, tocuri etc. Am aici piele cât să învelesc o casă, însă... nu sunt comenzi“, concluzionează meşterul.