Potolirea furtunii pe mare (Frescă sec. XX, Paraclisul „Duminica Tuturor Sfinților” din Reședința mitropolitană din Iași) „În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său și ne ține. Suflă vântul de ici și de colo, dar nu ne primejduim fiindcă suntem legați. Însă atunci când omul nu înțelege că Hristos este Cel Care îl ține, se desface de legătura sforicelei și îl bat vânturile de ici și de colo și se chinuiește”. (Cuviosul Paisie Aghioritul – Acolo unde nu poate omul ajută Dumnezeu) Multe minuni a făcut Domnul nostru, Iisus Hristos, pentru ca noi să credem cu adevărat în puterea și în dragostea Sa pentru noi. Odată, pe când se afla într-o corabie pe mare, împreună cu ucenicii săi, s-a stârnit o furtună înfiorătoare. Vântul sufla cu atâta putere, încât marinarii nici nu puteau sta în picioare pe puntea corabiei, iar valurile, foarte înalte, se repezeau cu furie izbind în micuța corabie și azârlind-o de colo colo peste întinderea nesfârșită de apă. Nu se vedea malul, oricât de departe, iar pescarii și-au pierdut orice speranță de a mai scăpa cu viață din prăpădul acela. Speriați l-au rugat pe Mântuitorul să îi scape. Acesta, privindu-i cu înțelegere și blândețe, le-a răspuns: - De ce vă temeți? Unde vă este credința? Trebuie să aveți încredere în Dumnezeu și în puterea Sa! Cereți din suflet și rugăciunea voastră va fi ascultată! Apoi a privit în zare și a poruncit vântului să înceteze și mării să nu-și mai ridice valurile împotriva lor. Și, prin minune, într-o clipă marea s-a liniștit și nici o briză nu mai sufla peste luciul apei. De aceea, în viață, nimeni nu trebuie să-și piardă speranța și încrederea în Dumnezeu. Oricât de grele ar fi clipele prin care trecem, Dumnezeu ne vede credința și efortul, ne întărește și ne scapă de primejdie. Noi nu trebuie decât să avem credință și să ne rugăm din suflet, și atunci „furtuna” din sufletul nostru dispare ca prin minune, lăsând loc pentru pace și liniște.