Importanța documentului din 20 septembrie 1459 rezidă în atestarea documentară a numelui orașului "București". Prin acest hrisov, scris în limba slavonă, domnitorul Vlad Țepeș întărea proprietatea lui Andrei și fiilor lui, Iova, Drag și unui al treilea, al cărui nume nu a fost descifrat. Domnul Țării Românești a emis mai multe documente de cancelarie din București, ceea ce atestă statutul de reședință domnească al orașului.

Conform unui document din 7 iunie 1766, numele orașului vine de la un oarecare Bucur, care "primul a bătut parul". După spusele istoricului Constantin C. Giurescu, Bucureștii au existat ca așezare urbană, ca târg, cu mult înainte de domnia lui Vlad Țepeș, chiar înainte de întemeierea statului medieval Țara Românească. Lui Țepeș i s-ar datora, potrivit aceluiași istoric, doar ridicarea unei cetăți la București sau refacerea ei și, firește, atestarea documentară.

*****

Oraș cu rang de municipiu din 17 februarie 1968, cu statut de unitate administrativă aparte, asemănător unui județ, București este capitala României și în același timp cel mai mare și mai important centru urban al țării.

Situat la intersecția paralelei de 44°25'50' latitudine nordică cu meridianul de 26°06'50' longitudine estică, orașul este situat în partea de sud-sud-est a României, în Câmpia Vlăsiei, la o altitudine cuprinsă între 60-90 de metri.

Capitala se întinde pe o suprafață de 228 kmp (0,10% din suprafața țării), fiind traversată de râurile Dâmbovița, pe o distanță de 24 km, și de afluentul acestuia, Colentina, pe 33 km.

Față de cele mai importante repere geografice ale țării, capitala se află la cea mai mică distanță de fluviul Dunărea (60 km), de Munții Carpați o despart 120 km și 226 km de Marea Neagră.

Orașul are o formă circulară și este divizat în șase sectoare urbane administrative și măsoară aproximativ 24 km pe direcție nord-sud și 22 km est-vest.

Și la capitolul populație, Capitala este cel mai mare oraș al țării, la ultimul recensământ înregistrându-se 1.883.425 locuitori. Astfel, Bucureștiul se înscrie în primele 10 capitale ale Europei după numărul de locuitori.

Teritoriul pe care se află orașul și localitățile care intră în componența județului Ilfov cuprinde două subunități ale Câmpiei Vlăsiei: în sud — Câmpia Bucureștilor, în nord — Câmpia Snagovului.

Geologic, fundamentul pe care s-a format câmpia este unul foarte vechi, aparține erei proterozoice și este alcătuit din roci cristaline peste care, de-a lungul timpului, s-au depus în straturi roci sedimentare de vârste diferite (paleozoic, mezozoic, cuaternar), prin acțiunea unor agenți externi de tipul ploilor, vânturilor, zăpezilor, râurilor.

Relieful de câmpie pe care se situează orașul București este ușor vălurit, format din interfluvii largi (Sabar-Dâmbovița, Dâmbovița-Colentina, Colentina-Pasărea), netede, cu aspect de câmpuri (câmpurile Cotroceni, Băneasa, Filaret, Văcărești etc.), care coboară în pantă lină pe direcția NNV-SSE, înclinarea fiind ușoară de 1 până la 3 grade.

Atât în zona Bucureștilor, cât și în împrejurimi, văile au caracter de câmpie, reflectat îndeosebi în numărul relativ mare de cursuri meandrate. Văile sunt largi, evazate, cu 1-2 terase de meandru, în care procesele de umplere a acestora cu aluviuni sunt intense.

Valea Dâmboviței, care trece prin centrul orașului, are o luncă largă, cu o lățime maximă de 2,5 km și malul drept mai înalt (10-15 m), față de cel stâng care măsoară 4-6 m, dominat de mai multe coline, sub forma unor pinteni proeminenți, printre care se remarcă dealurile Cotroceni, Spirii, Filaret, Belu, Piscu sau Văcărești.

Versanții văilor Dâmbovița și Colentina sunt puternic erodați, aceste procese ducând la crearea unui relief cu aspect variat, cu grădiști care apar sub forma unor înălțimi izolate: grădiștile Patriarhiei (85 m altitudine absolută), Radu Vodă (75 m), Bucur (74 m), Troița (72 m), Movila Mare (67 m) etc. Tot în luncă sunt și câteva lacuri amenajate, precum Cișmigiu (cu o suprafață de 3 ha), Carol (fost Libertății, 2 ha), Tineretului (13 ha).

Pe teritoriul Capitalei, cursul Dâmboviței a fost amenajat în 1865, rectificat și canalizat în 1880-1882, după planurile arhitectului Grigore Cerchez; a fost acoperit cu un planșeu din beton, în 1936, pe porțiunea dintre Piața Națiunilor Unite (fosta Piața Operetei) și Podul Șerban Vodă și a fost complet modernizat și regularizat între noiembrie 1985 și noiembrie 1987. În albia minoră a Dâmboviței, deasupra firului normal de apă, care a rămas principalul colector al apelor reziduale menajere și industriale, s-a construit o albie nouă, betonată, înălțată la cinci metri deasupra oglinzii apei râului, prin care curge apă curată și limpede.

Debitul de apă al acestui nou curs, creat artificial, este regularizat prin intermediul unui baraj (construit în apropiere de fosta uzină Semănătoarea), în spatele căruia s-a format cel mai mare lac de acumulare din Capitală — Lacul Morii, din cartierul Crângași — cu o suprafață de 240 ha și un volum de circa 20 milioane metri cubi.

Un exemplu elocvent de amenajare a luncii Dâmboviței este zona Cișmigiu care a fost cândva un lac de meandru al acestui râu.

Cursul Dâmboviței este traversat pe teritoriul Capitalei de 12 poduri (Ciurel, Grozăvești, Cotroceni, Municipal, Elefterie, Izvor, Operetei, Unirii, Mărășești, Timpuri Noi, Mihai Bravu, Vitan-Bârzești).

Valea Colentinei, afluentul de pe stânga al Dâmboviței în aval de localitatea Cernica, drenează partea de N-NE a Bucureștilor, având o luncă îngustă între 250 și 1.000 m, dar bine conturată, și maluri în general abrupte și nu prea înalte (7-12 m). Întregul curs bucureștean al văii Colentina a fost regularizat în anii ?40 ai secolului trecut, creându-se de-a lungul său o salbă de lacuri, care constituie tot atâtea zone de agrement pentru locuitorii Capitalei. Din amonte spre aval, se înlănțuie lacurile Străulești (39 ha), Grivița (80 ha), Băneasa (40 ha — pe malul acestuia funcționează o bază de tratament cu ape geotermale), Herăstrău (77 ha), Floreasca (70 ha), Tei (80 ha — aici există un complex sportiv studențesc), Plumbuita (55 ha), Fundeni (123 ha), Pantelimon I (120 ha), Pantelimon II (260 ha — aici se află complexul hotelier 'Lebăda'), Cernica (360 ha) etc. În afara acestora, în perimetrul orașului, mai există câteva lacuri antropice, cantonate în diferite excavații: lacurile din parcurile Titan (26 ha), Drumul Taberei (1,1 ha), Circului, Național.

În vatra și zona Bucureștilor, relieful inițial a fost puternic modificat de om (antropizat), îndeosebi în ultimul secol, prin volumul masiv de construcții realizate în diversele zone ale orașului, prin regularizarea cursurilor de apă, sistematizarea parcurilor și a celorlalte spații verzi, prin amenajarea complexă a pădurilor și zonelor de agrement din împrejurimi (Băneasa, Tunari, Cernica, Pustnicu, Râioasa).

Deși situat într-un climat temperat-continental, orașul se află la intersecția maselor de aer continentale estice cu cele vestice sau sudice. Influențele climatice estice, predominante, imprimă climei nuanțe de excesivitate, cu veri fierbinți, secetoase și ierni geroase. Masele de aer vestice și sudice explică prezența toamnelor lungi și călduroase, a unor zile de iarnă blânde sau a unor primăveri timpurii.

Valorile temperaturii medii anuale cresc de la 10,5°C la periferia orașului (stația Băneasa), la circa 12°C în centrul acestuia (stația Filaret). Diferențele de temperatură de la vară la iarnă depășesc 20°C, astfel în anotimpul cald media termică este de 23°C, iar în lunile de iarnă se înregistrează o medie de minus 2,8°C.

Cantitatea de precipitații însumează o medie de 400-500 mm anual, cele mai mari valori înregistrându-se în perioada mai-iulie, ploile având caracter torențial. Prima ninsoare cade de obicei în ultima decadă a lunii noiembrie.

Vânturile dominante bat dinspre est și nord-est, îndeosebi iarna, cu viteze medii anuale de 3,8 și, respectiv, 4,5 m/s, și dinspre sud și sud-vest în restul anului. Cele mai mari viteze ale vântului se înregistrează iarna, când crivățul atinge 6,1 m/s, spulberând și viscolind zăpada.

Creșterea continuă a gradului de poluare în interiorul orașului determină sporirea numărului de zile în care se produce ceața, frecvența acestora depășind, în unele cartiere, 65 de zile pe an în special toamna, iarna și primăvara.