Există voci care afirmă că într-o societate, educaţia este la fel de importantă ca sănătatea. Sunteţi de acord cu această afirmaţie?

Într-adevăr, educaţia este sănătatea minţii în primul rând, a spiritului în al doilea rând şi sănătatea întregii vieţi umane. Fără educaţie nu poate exista sănătate. Dictonul latin „Mens sana in corpore sano” este tradus de Sfinţii Părinţi prin „Un suflet sănătos într-un corp sănătos”. Din scrierile patristice se deduc chiar anumite principii de educare a minţii sau de sănătate şi igienă mentală. Mai ales Sfântul Ioan Scărarul descrie etapele despătimirii omului, care e de fapt prima treaptă a îndumnezeirii, a doua fiind iluminarea adică dobândirea cu adevărat a sănătăţii şi a treia ar fi îndumnezeirea sau imunitatea în faţa mundanului. Poate exista sănătate fără educaţie, dar pe o dimensiune orizontală a fiinţei umane, ca împlinire a umanului aici pe pământ.

Cum ar trebui să fie „stilul religiei în modernitatea târzie”, după cuvintele Ancăi Manolescu?

Din păcate, astăzi religia este greşit înţeleasă. După André Scrima, religia înseamnă ideologie sau îndoctrinarea maselor, iar credinţa ţine de revelaţie. E adevărat că în catalogul şcolar sau în alte dimensiuni educaţionale ale religiei în contemporaneitate, religia este scrisă cu un „r” mic, fiind aşezată pe alte paliere ale fiinţei umane, alături de filosofie, ştiinţele exacte sau umaniste. În primul rând, religia nu are stil, ci un mod de a se prezenta în această lume. Credinţa poate avea un stil particular, pentru că fiecare om trăieşte credinţa în propria persoană într-un mod unic şi irepetabil. Religia este văzută astăzi ca un mozaic de amintiri, de moşteniri tradiţionale, de orientări socio-economice, filosofice sau chiar politice. Din păcate, unii traduc religia astăzi prin politica maselor umane. Atunci când Marx a spus că „religia este opiumul popoarelor” se referea la faptul că religia te face mai blând, mai calm, mai paşnic. Deci nu cred că se poate vorbi despre un stil al religiei, ci cel mult despre un stil de predare a religiei, un stil de recepţie a religiei în societate.  Cartea menţionată face o radiografie a fenomenului religios în societate, dar nu înclină spre nimic, iar fără identitate religioasă nu există credinţă.

„Ora de religie este o proscomidie, o punere înainte a copiilor, pentru că adevărata religie se învaţă în Biserică, în faţa lui Hristos”

Care credeţi că sunt principiile teologice ale educaţiei?

Primul principiu este hristocentrismul. Dacă Hristos nu este în centrul educaţiei ca Învăţător şi Domn, atunci educaţia nu are sens. Al doilea principiu este antropocentrismul, ca răspuns la chemarea lui Dumnezeu. Dacă omul nu-şi deschide mintea şi inima să primească Revelaţia, educaţia iaraşi nu are sens. Urmează apoi eclesiocentrismul religiei, care urmăreşte unirea tuturor într-o singură comunitate cu aceeaşi învăţătură şi aceeaşi tradiţie. Fără acest principiu, educaţia religioasă poate deveni doar un obiect de cultură generală. Principiul libertăţii umane şi al dragostei trebuie să guverneze educaţia, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, care defineşte dragostea ca „bucuria de a face pe ceilalţi bucuroşi”. Dacă religia reuşeşte să-i facă bucuroşi pe copii, înseamnă că ea ţine de adevăr.

Cum trebuie să fie misionarismul profesorului dincolo de catedră?

În primul rând, eu cred că la ora de religie nu ar trebui să existe catedră. Acest lucru nu înseamnă că profesorul nu are un statut particular. Un profesor autentic trebui să fie un apostol creştin prin ceea ce face în primul rând. Deci cel mai bun exemplu se găseşte în fapte, iar apoi în cuvinte pentru că la grupa 0, de exemplu, nu se scrie nimic, iar copiii nu ştiu să citească, dar ştiu să vadă. Iar un copil cu cât vede mai bine, cu atât învaţă mai mult. Îmi aduc aminte de o metaforă liturgică a părintelui Stăniloae, care compara actul acesta paideutic al predării religiei cu Euharistia cuvintelor. Catedra ar fi sfântul altar, copiii ar fi pâinea şi vinul, iar profesorul ar fi preotul. Părintele spune că profesorul trebuie să se comporte cu copiii la fel cum preotul se comportă cu Darurile Sfinte. Şi într-adevăr, ora de religie este o proscomidie, o punere înainte a copiilor, pentru că adevărata religie se învaţă în Biserică, pe viu, în faţa lui Hristos. Depinde cum pregătim pâinea şi vinul pentru împărtăşirea lor la Biserică.

„Ion Creangă a învăţat să citească pe Ceaslov, deci rugându-se”

Cum trebuie înţelese astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”?

Acest cuvânt este foarte tranşant, arătând libertatea cu care este înzestrat omul atunci când îi sunt toate îngăduite. Dar libertatea are un scop, spune părintele Stăniloae, pentru că este conformată unei fiinţe umane, care este unică. Fiecare om fiind unic, are şi un scop unic, pentru care va folosi anumite mijloace şi instrumente cu care să-l realizeze. Trebuie să existe o suită de valori care să structureze nevoile în acord cu împlinirea umanului, care este sfinţenia, aşa cum spunea Nechifor Crainic. Din păcate, tinerii de astăzi aleg tot ce li se oferă, iar calea discernământului se dobândeşte cu trudă. Aşadar, nu toate mă zidesc pe mine, deci înseamnă că nu toate îmi sunt mie de folos. Dar acest lucru nu ne dă voie să le criticăm, pentru că atunci am ajunge să închistăm libertatea umană.

Ce părere aveţi despre literatura de tip Pavel Coruţ şi ce lecturi puteţi recomanda pentru contracararea acestei tendinţe?

Aici este vorba de un amalgam de superstiţii, de tradiţii religioase, cu pretenţia de a le îmbina pe toate sub semnul sincretismului religios, care este una dintre plăgile contemporane. Eu nu vreau să vorbesc despre Pavel Coruţ pentru că este mediocru şi fără un fundament solid. Petre Ţuţea spunea că dacă ar fi exilat pe o insulă, ar lua cu sine doar trei cărţi: Biblia, Shakespeare şi Don Quijote. Aş recomanda copiilor citirea cărţilor creştine simple pentru că în lucrurile simple se ascund marile răspunsuri. Un exemplu este părintele Iustin Pârvu, un dohovnic al neamului pe înţelesul omului de rând.  De asemenea, recomand cărţile copilăriei, care sunt pline de înţelepciune, cum ar fi Amintiri din copilărie, cu accent pe latura teologică a acestei cărţi, pentru că Ion Creangă a învăţat să citească pe Ceaslov, deci rugându-se. Astăzi copiii încearcă să înveţe, jucându-se şi nu ştiu în ce măsură vor reuşi.

„Cine critică icoana, îşi critică chipul lui Dumnezeu care este în el”

Care consideraţi că sunt avantajele predării religiei în şcoli?

Primul care este avantajat este elevul, subiectul educaţiei. El trebuie să-şi însuşească principalele norme de credinţă şi să înveţe să trăiască frumos. Al doilea avantaj ar fi pentru societate. Am observat că atunci când sunt educaţi religios, copiii sunt mai liniştiţi, mai ascultători, mai predispuşi la bunătate, la concesii. Al treilea avantaj ar fi pentru propria lor familie, pe care o vor forma în viitor. Din păcate, noi astăzi culegem aceste destrămări sociale moştenite din timpul comunismului. De aceea, multe familii sunt dezorganizate pentru că nu-L au în centru pe Hristos, care Îi uneşte în Taina Cununiei. Există şi avantajul esteticului sau frumosului în religie. După cum spunea Dostoevsky, „Esteticul va mântui lumea”, Esteticul cu majusculă referindu-se la Hristos. Faţa umană a lui Hristos iradiază de fapt faţa ascunsă a lui Dumnezeu, depinde de ochiul celui care o priveşte. Un ultim avantaj pe care-l văd eu este legat de integrarea în viaţa comunitară. Datorită faptului că am devenit individualişti, colectivul devine din ce în ce mai anonim. De aceea, oamenii nu se mai ajută între ei şi folosesc religia ca ideologie. Religia moralizează sufletul uman, îl ordonează şi creează o axă de valori. Dacă un copil pune pe primul loc pe Dumnezeu, pe sfinţi şi viaţa veşnică, pe locul al doilea patria în care s-a născut, dacă pune apoi familia şi prietenii, atunci el este un om împlinit.

De ce este necesară o icoană într-o clasă de elevi?

Icoana e Biblia celui neştiutor de carte, un suport figurativ, plasticizat al învăţământului religios. Fără icoană nu poţi face religia pentru că fundamentul Revelaţiei este Iisus Hristos, iar Sfânta Scriptură spune că El este prima icoană. Copiii au nevoie de icoană la fel cum au nevoie de poza mamei sau de alte surse plasticizate ale informaţiei. Fără icoană, religia poate deveni doar un subiect de meditaţie, de introspecţie. Dacă un elev nu iubeşte chimia, el nu poate cere să fie dat jos tabloul lui Mendeleev de  pe perete. Este un adevăr ştiinţific universal acceptat, ori icoana este un adevăr universal acceptat, dar revelat. Icoana dacă nu incomodează, poate fi tratată cu indiferenţă pentru că nu intervine direct în viaţa noastră dacă noi nu ne uităm la ea. Cine critică icoana, îşi critică chipul lui Dumnezeu care este în el şi nu iubeşte fumuseţea artistică. Cine nu înţelege icoana, să aibă măcar bunul simţ să n-o critice, pentru că un neînţelept critică ceea ce nu înţelege, iar un înţelept se critică pe el însuşi.

„Un copil nu este capabil să facă sinteze teologice de amploare, dar este capabil să cânte un colind şi să plângă”

Credeţi că ne confruntăm astăzi, mai mult ca oricând, cu o absenţă a reperelor pentru copii?

Repere există, doar că nu sunt ajutaţi copiii să le vadă, exact ca un vapor care, în larg fiind, nu vede lumina călăuzitoare a farului. Atunci când Cristofor Columb a plecat în expediţie, regina Elisabeta a Angliei i-a spus: „Păşeşte drept înainte şi chiar dacă pământul pe care-l cauţi nu există, Dumnezeu ţi-l va descoperi anume, ca să-ţi răsplătească ţie îndrăzneala”. La fel şi copiii, dacă vor să caute repere, le vor găsi. Dar reperul poate fi şi educat pentru că între căutător şi cel căutat se întreţese o relaţie de intimitate profundă, pentru ca la sfârşit să se descopere că amândoi se căutau unul pe celălalt. Unui reper adevărat îi vezi valoarea după ce a plecat: cât a reuşit să lase în inima unui ascultător, cât adevăr a semănat în inima primitorilor, câtă lumină a lăsat într-o carte. În istoria umanităţii au existat crize şi mai mari, dar cine a dorit să le depăşească, a reuşit. Însă trebuie ştiut faptul că nu toate reperele sunt valabile pentru toţi oamenii, ci fiecare are reperul său în viaţă. Dar Hristos uneşte toate aceste repere pentru că nimeni în afară de El nu a reuşit să spună „Eu sunt Lumina lumii”.

Aţi organizat nenumărate activităţi extraşcolare cu copiii de la şcolile unde predaţi, în special ateliere de pictură, scenete de teatru şi concerte religioase. Care este importanţa reală a acestora în viaţa copiilor?

Încă de la început vreau să spun că îmi place latura artistică a educaţiei. De multe ori, copiii sunt plictisiţi de abordarea informală a obiectelor de studiu şi nu mai răspund aşa cum trebuie la informaţiile transmise. Pentru mine, ora este un unicat şi stiu că tânărul este mai expansiv, are nevoie de mişcare. Un copil poate nu este capabil să asculte o peroraţie care durează foarte mult, nu este capabil să facă sinteze teologice de amploare, dar este capabil să cânte un colind şi să plângă. Un copil este capabil să-ţi mulţumească pentru o astfel de activitate şi după zece ani. Însuşi Mântuitorul a cântat psalmi la Cina cea de Taină. Deci cuvântul lui Dumnezeu nu este rigid, formal sau abstract, ci poate fi transpus pe melodicitatea fiecărui suflet omenesc. Or copiii se exprimă foarte frumos prin aceste manifestări artistice şi înţeleg că religia nu este o moştenire uniformă a unor tradiţii învechite. Din experienţă, am observat că tinerii învaţă mult mai multă religie în cadrul acestor activităţi. Dar piesele de teatru îi ajută pe copii şi să se integreze social, de exemplu. Ascunzându-se în spatele unui rol, fără să-şi dea seama, copilul va intra în viaţă în rolul său propriu.

Care credeţi că sunt principalele provocări pentru copiii de astăzi şi cum poate ora de religie să-i ajute în acest sens?

Cea mai mare provocare pentru un copil este atunci când îi citeşti viaţa unui sfânt, în special a unui sfânt cu o viaţă mai puţin obişnuită. Aici va găsi un roman filosofic, un film de acţiune sau un thriler psihologic şi chiar o romanţă. Dacă aud viaţa unui sfânt, copiii rămân pe gânduri. Se minunează şi acum cum Sfântul Gheorghe a stat şapte zile într-o groapă cu var nestins. Cred că doar asta îi mai poate „şoca” pe copii pentru că, în rest, patimile acestei lumi nu le mai provoacă nicio tresărire. O importanţă covârşitoare o au şi părinţii, care nu trebuie să-i oprească pe copii în drumul lor spre Hristos. Deşi mă lovesc de multe ori de zidurile reci ale indiferenţei religioase, există şi părinţi care au învăţat religie datorită copiilor lor. Au reluat religia de la abecedarul credinţei şi ajuns chiar să facă teme de clasa a opta la religie. Ceea ce îi învăţ permanent pe copii este să fie sinceri, pentru că dacă eşti sincer, poţi fi modelat uşor şi nu poţi căuta adevărul, având în tine minciuna. Iar ceea ce este mai important este faptul că tot timpul copiii simt dacă eşti sincer cu ei, simt dacă le spui adevărul, simt dacă exagerezi sau dacă vorbeşti de la tine, simt dacă ai o autoritate morală în spate şi de aceea cel care educă trebuie să fie, cu adevărat, apostolul copiilor.