O chestiune de principiu

Nu poţi face o reformă oricâte reguli şi oricâţi oameni ai schimba dacă fundamentul comportamentului societăţii tale este acceptarea furtului ca mod de viaţă.

Dacă vrei să faci o reformă în orice domeniu întrebarea fundamentală la care trebuie să răspunzi este dacă vei schimba regulile sau vei schimba oamenii?

Minimaliştii vor schimba doar una dintre componente, acomodaţioniştii câte puţin din fiecare şi radicalii le vor schimba pe amândouă. Cu toate acestea nu există nici o garanţie că lucrurile vor merge mai bine decât înainte de schimbare. Unele schimbări au nevoie de un timp îndelungat pentru a putea reuşi, de aceea cea mai prudentă strategie este să poţi păstra cel puţin o parte din sistem funcţional până când poţi culege beneficiile reformei din tot sistemul.

Ca ilustrare a acestei dileme avem în ultimele zile scandalul legat de legea sănătăţii şi serviciul de urgenţă. La început era vorba schimbării regulilor şi păstrării oamenilor, apoi oamenii s-au opus schimbării regulilor şi atunci au fost păstrate regulile şi schimbaţi oameni. Dintre toate scenariile, acesta este cel mai contraproductiv pentru toată lumea, atât pentru reformatori cât şi pentru cei schimbaţi dar în special pentru beneficiari, adică pentru toţi pacienţii români.

Sistemul sanitar românesc este în criză din momentul în care reforma sa a rămas fără finanţare, mai precis de când bugetul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nu a mai fost cheltuit doar de Casă ci şi de guvern într-un mod arbitrar şi contrar filosofiei reformei care crease Casa.

Casa fusese creată deoarece sistemul era sub-finanţat, ceea ce era de aşteptat dat fiind progresul medicinei moderne şi creşterea costurilor asociate actelor medicale. În lumea medicală costurile nu scad niciodată, ci cresc mereu, soluţia scăderii costurilor este o iluzie, poţi scădea costul aspirinei de exemplu, dar nu şi al ultimelor proceduri care ajută la vindecarea cancerului. Singura soluţie este ca aceste cheltuieli să fie ţinute în aşa fel sub control încât serviciile medicale să fie decente, nu de top, şi să ajungă aproape la toată lumea, nu chiar la toată lumea. Dar pentru ca ele să fie ţinute sub control trebuie ca bugetul din care se fac să fie stabil. Dacă bugetul Casei depinde de arbitrariul unor actori din afara sistemului, ca de exemplu guvernul, atunci e puţin probabil ca bugetul să poată face faţă cheltuielilor în creştere. 

Aşadar în ordine logică problemele pe care noua lege a reformei în sănătate trebuie să le rezolve sunt 1. finanţarea 2. controlul costurilor 3.controlul calităţii serviciilor 4. controlul accesului la servicii. Ca să meargă sistemul trebuie să ai bani, apoi banii nu trebuie să îi risipeşti, trebuie să cumperi lucruri necesare şi de calitate şi ele să fie oferite tuturor celor care au dreptul la ele. 

Premisa de la care pleacă toată filosofia reformei este aceea că odată rezolvată problema banilor, sistemul va funcţiona însă tocmai problema banilor nu o rezolvă actuala propunere de reformă. Deoarece nu face casa de asigurări independentă şi complet autonomă financiar cu un buget aflat doar la dispoziţia sa în care nu se mai poate amesteca guvernul.

Cei care fac reforma cred că manipulând celelalte trei componente, costurile, calitatea şi accesibilitatea vor reuşi să suplinească toate carenţele componentei primare, finanţarea. Nu vreau să discut acum principiul pe baza căruia reformatorii vor rezolve cele trei componente, şi anume principiul concurenţei private, prin care costurile ar scădea, calitatea ar creşte, şi serviciul ar fi mai accesibil celor cu posibilităţi financiare mai mari deoarece această chestiune este una de detaliu pe ansamblul întregii probleme.

Ceea ce rămâne nerezolvat este tocmai ceea ce stă la baza întregii filosofii a reformatorilor şi anume finanţarea. Banii vor fi tot aceiaşi pentru că suntem deja la limita superioară ca ratei cheltuielilor alocate sănătăţii care pot fi suportate de populaţie din venituri proprii. Impozitele nu se mai pot mări şi atunci singurul mod prin care putem creşte finanţarea este nespolierea banilor deja strânşi pentru asta.

Dar nespolierea banilor nu poate fi făcută fără a schimba felul în care se raportează la  aceşti bani aproape toţi actorii din sistem, adică guvernul, furnizorii de servicii şi angajaţii Casa de Asigurări şi anume ca la puşculiţa proprie din care vor să ia cât mai mult şi să ofere cât mai puţin. Mă îndoiesc că introducând concurenţa privată vom rezolva această problemă, mi-e teamă că mai degrabă o transferăm la alt nivel.

De fapt problema sănătăţii şi nu numai, ci a tuturor serviciilor publice, nu este doar faptul că nu sunt organizate în aşa fel încât să fie mai eficiente, ci a calităţii oamenilor care le compun şi a uşurinţei cu care acceptăm că dat fiind faptul că nu suntem sfinţi atunci furtul este oarecum scuzabil.

Aici este chestiunea de principiu. Nu poţi face o reformă oricâte reguli şi oricâţi oameni ai schimba dacă fundamentul comportamentului societăţii tale este acceptarea furtului ca mod de viaţă. Din păcate, aici e vorba de conştiinţa oamenilor care ar trebui schimbată. Datoria, cinstea, corectitudinea, respectul pentru semenul tău, responsabilitatea ar trebui să primeze şi nu ideea că totul va merge bine când vom avea bani mulţi. Pentru că oricâţi bani am avea nu vom reuşi să schimbăm nimic în bine dacă nu avem conştiinţă şi dragoste.

Citește alte articole despre: reformă, conștiința, sănătate, furt

Ultimele din categorie