Un aspect important al rolului pe care îl are ora de religie este legat de raportul dintre predarea disciplinelor din sfera ştiinţelor exacte şi religie. Nu voi analiza formele dialogului dintre cele două forme de discurs. Ele nu se exclud, nu sunt în opoziţie, ci sunt adesea înţelese într-o relaţie de complementaritate, deşi, uneori, realismul ştiinţei pare incompatibil cu optimismul ontologic al religiei, după cum bine surprindea John F. Haught în "Ştiinţă şi religie de la conflict la dialog".

În plus, tehnologia - ca aplicare practică a teoriilor ştiinţifice în sprijinul omului - nu afectează viaţa religioasă.

Între religie şi cultură este o legătură interioară, ce merită evocată cu prilejul de faţă. Religia, prin toate elementele ei, "creează, inspiră şi propagă cultura", sublinia acelaşi John F. Haught. Istoria ţării noastre reflectă permanenta împletire între viaţa religioasă a românilor şi diferitele forme ale culturii. Putem spune că în umbra zidurilor de biserici a crescut Cartea şi Arta românească.

Prin caracterul ei intens formativ, prezenţa religiei devine, pentru dezvoltarea personalităţii celui ce învaţă, o necesitate complementară ultraspecializărilor din sistemul de învăţământ contemporan. Religia îl umanizează pe elev şi îl vindecă de depersonalizare şi însingurare. Prin studierea Religiei, fiecare elev devine important prin locul pe care îl are în iubirea lui Dumnezeu faţă de el şi în inimile colegilor săi. Devine un partener de dialog intim cu Dumnezeu, în faţa Căruia nu trebuie să fie neapărat politicos, ci doar să fie sincer, după cum putem afla din "Mărturii ale monahului Rafail Noica, însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon". Prin iubirea duioasă de Dumnezeu şi de semeni, Religia cultivă comuniunea.

Profesorul de religie trebuie să fie în primul rând un model moral, un adevărat teolog, un om de cultură deschis spre dialog şi cunoaştere. Autoritatea sa didactică se câştigă prin armonia dintre ceea ce învaţă şi ceea ce trăieşte. Viaţa lui este o lecţie nescrisă, care se predă fără cuvinte, în tăcerea mai presus de cuvinte a propriei dorinţe de desăvârşire.

De altfel, ora de religie trebuie să depăşească limitele unei activităţi de catehizare, devenind o provocare continuă pentru elevi şi profesor, în spaţiul cunoaşterii. Cu predilecţie, aceasta trebuie să fie, deopotrivă, o lecţie pentru minte şi o lecţie pentru suflet, trebuie să fie un moment de har. Cel de la catedră este dăruit cu arta de a învăţa pe alţii. Are vocaţia de a-i conduce pe alţii, implicându-i şi activându-le toate disponibilităţile şi aptitudinile. Profesorul are menirea de a depăşi hotarul proiectării didactice şi devine el însuşi o lecţie de viaţă, un mentor de neuitat, iar elevii, mai târziu, în viaţă, însufleţiţi de admiraţie şi respect, îi vor purta amintirea vie ca pe un odor de mare preţ. Modelul luminos al profesorului de religie poate deveni pentru elevi un factor important al educaţiei permanente. De aici şi marea responsabilitate a conduitei sale didactice. Prin elevii săi, Profesorul lor nu moare niciodată.

Aşadar, scopul studierii Religiei transcede timpul şi spaţiul acestei vieţi. Prin ea, Dumnezeu Se face accesibil celor ce învaţă. Trăind în Dumnezeu, omul este permanent fermecat de minunata convorbire cu El, pentru că Se face mereu vrednic de privit de către oameni, Atracţia cea mai irezistibilă, Persoana cea mai seducătoare.