Se vorbește mult despre „poetul nepereche”, „luceafărul poeziei românești”, dar uneori, în tot acest entuziasm festiv, riscăm să ne scape din vedere omul. Răspunsul îl găsim în felul său unic în care a reușit să ajungă la sufletele noastre prin puterea cuvântului.

De cele mai multe ori, întâlnirea cu Eminescu a început cu „Somnoroase păsărele”, în anii inocenți ai grădiniței. Atunci, el era doar un nume pe coperta colorată a cărții. Adevărata descoperire a poetului se întâmplă, însă, mai târziu, la vârsta neliniștită a adolescenței. Versul lui devine o oglindă pentru trăirile noastre interioare. Poate l-am regăsit în acele momente de singurătate, când am simțit că nimeni nu ne înțelege frământările. Sau în licărul primei iubiri. Așa am realizat cu uimire că, acum un secol și jumătate, cineva a simțit, a reușit să înțeleagă și să ne transmită și nouă frumusețea sufletului poporului nostru.

Eminescu ne oferă o lecție neașteptată, cea a simplității și, în același timp, a profunzimii ce nu are nevoie de cuvinte mari. De multe ori, avem tendința de a crede că profunzimea se ascunde în spatele unor cuvinte pompoase sau a unui limbaj academic pretențios. Geniul lui Eminescu stă tocmai în demonstrația contrară: el nu a căutat să se exprime prin termeni complicați, ci a reușit să „dea veșmintele vorbirii” unor idei mărețe, uriașe, filosofice și universale în cuvinte simple, dar de o claritate rară. Limbajul său a devenit punte, nu barieră. Astfel, poezia lui reușește să vorbească, în egală măsură, omului simplu care își ascute coasa în zori, dar și intelectualului pierdut printre cărți și tratate, aflat poate în căutarea sensului ascuns al existenței. Amândoi caută înțelesuri în aceleași versuri. Adevărul nu are nevoie de cuvinte inaccesibile. Are nevoie doar de cuvinte potrivite care să atingă inima.

Dacă îl studiem pe Eminescu, dincolo de portretul său oficial, descoperim un suflet de o curiozitate și o sensibilitate care impresionează. El nu a fost doar poetul melancolic de sub tei, ci mintea care a compus poezia „La steaua”, prin care a atins idei științifice, profunde, despre univers și lumina care călătorește prin timp. Gânduri care, în epoca sa, abia prindeau contur în domeniul fizicii.

La steaua care-a răsărit                                                                           

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre,

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre. 

Însă, dincolo de fascinația sa pentru univers, îl regăsim pe poet și într-o dimensiune spirituală, de multe ori trecută cu vederea. Credința lui nu a fost una liniară, liniștită, ci una de căutare aprinsă, de frământare și, într-un final, de evlavie. Sufletul său a cunoscut și perioade de revoltă sau de scepticism, însă tocmai această trecere face ca momentele sale de întoarcere spre Dumnezeu să fie atât de prețioase. Atunci când a scris poezia „Rugăciune”, el nu a compus simple versuri, ci a înălțat un imn către Maica Domnului. Nevoia profundă de ocrotire a unui suflet obosit de propria genialitate.

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pământului,

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată

Lumină dulce, clară,

O, Maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie! 

Mihai Eminescu a numit Biserica Ortodoxă Română „Maica spirituală a neamului românesc”, simțind că aici e rădăcina noastră comună, însă asta nu înseamnă că viața lui a fost una liniștită sau lipsită de greșeli, din contră. A fost un suflet care a ars, care s-a luptat cu îndoiala, cu revolta și cu oboseala. Dar tocmai acest „noian de vină” și această căutare continuă îl fac să fie atât de uman. El nu ne vorbește de la înălțimea unei perfecțiuni reci, ci „ne ia de mână” din mijlocul propriilor noastre frământări și gânduri.

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină.

Speranța mea tu n-o lăsa să moară

Deși al meu e un noian de vină;

Privirea ta de milă caldă, plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Ziua Culturii Naționale nu este doar despre trecut, este despre felul în care alegem să ne purtăm sufletul zi de zi. Mihai Eminescu ne învață că profunzimea nu are nevoie de masca rece a distanței, ci de curajul simplității. Nouă ne rămâne misiunea de a nu lăsa praful să se aștearnă peste această moștenire, ci să privim spre ea ori de câte ori avem nevoie să ne amintim cine suntem: un popor care știe să transforme suferința și căutările în rugăciune și cuvântul în lumină.

(Raluca Ciobanu, ASCOR Iași)