Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului (icoană Patriarhia Ortodoxă din Serbia) Pogorârea la iad a Mântuitorului Hristos reprezintă unul dintre cele mai tainice, mai enigmatice și mai inexplicabile evenimente din istoria Noului Testament. În lumea creștină contemporană acest eveniment este diferit înțeles. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre „Pogorârea la iad“ în Epistola către Efeseni, când spune: „Iar aceea că «S-a suit» - ce înseamnă decât că S-a pogorât în părțile cele mai de jos ale pământului? Cel ce S-a pogorât, Acela este Care S-a suit mai presus de toate cerurile, ca pe toate să le umple“ (Efes. 4, 9-10). Sfărâmând „porțile cele de durere“, Hristos le calcă în picioare și cu mâna cea dătătoare de viață răpește pentru totdeauna iadului pe protopărinții noștri Adam și Eva. După pogorârea lui Hristos la iad calea spre înviere a fost deschisă, mântuirea a fost daruită fiecărui om, și porțile raiului s-au deschis pentru toți cei care doresc să intre prin ele. Într-una dintre bisericile Pathiarhiei de la Pec (Kosovo) se află o minunată icoană a Învierii Domnului care are tema pogorârii la iad. Mântuitorul, spre deosebire de icoanele Învierii clasice, care-l înfățișează în plină forță, spărgând cu putere, violent, porțile iadului și trăgându-i afară pe Adam și Eva, are în această icoană o postură aplecată, chenotică, plină de compasiune pentru omul aflat în chinurile iadului. El îi ridică pe strămoșii noștri cu siguranță, dar se simte dragostea, tandrețea, delicatețea pentru faptura zidită cu această chemare către îndumnezeire, dar căzută atât de departe de Tatăl cel Iubitor. Icoana îl înfățișează și pe Sfântul Ioan Botezătorul care pregătește Calea Domnului propovăduind sufletelor pocăința, adică întoarcerea către Domnul, pocăința cea adevărată fără de care nu este mântuire (își împlinește chemarea chiar și acolo, în răstimpul dintre moartea sa și până în momentul Învierii Domnului, iar apoi întru veșnicie pentru noi cei care încă ne zbatem în păcat). Sfântul Ioan Botezătorul are un rol foarte important în iconomia mântuirii noastre, adesea neglijat datorită faptului că nu-i înțelegem mesajul: „Pocăiți-vă!“ În icoana „Pogorârii la Iad“, de-o parte și de alta a Mântuitorului sunt zugrăviți dreptii și profeții Vechiului Testament. La stânga se află, de obicei, David și Solomon, în veșminte cu însemne regale, precedați de Sfântul Ioan Botezătorul. Acesta iese în evidență, pentru că este înfățișat propovăduind celor din iad vestea cea bună a venirii lui Hristos. Acest fapt este amintit și în troparul Sfântului Ioan care se cântă pe data de 29 august, când prăznuim Tăierea Capului: „Pomenirea dreptului cu laude, iară ție de ajuns îți este mărturia Domnului, Mergătorule-Înainte. Că te-ai arătat cu adevărat, și decât proorocii mai cinstit. Că și a boteza în repejuni pe Cel preamărit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, bine ai vestit și celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup; Pe Cel ce a ridicat păcatul lumii și ne-a dăruit nouă mare milă“ (Tropar, glas 2). În unele icoane ale „Pogorârii la Iad“, Sfântul Ioan Botezătorul este singurul înfățișat cu aureolă, lângă Hristos. El poartă un sul pe care, atunci când este desfâșurat, se vede scris: „Iată eu L-am văzut și L-am mărturisit“. Sfântul Ioan, după cum în timpul vieții sale pământești, tot așa și după moarte, a fost Înaintemergător lui Hristos, pentru că, în timpul de până la pogorarea Sa la iad, a binevestit celor ce erau acolo pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup. Sfânta Biserică i-a acordat mereu cinstea cuvenită, după cum bine se vede în icoana Deisis. Părintele Rafail Noica, vorbind despre Ioan Botezătorul spunea că: „Ioan Botezătorul a avut puterea de a certa poporul și de a-l trimite la pocăință pentru că îl iubea. Când omul care iubește (pe Dumnezeu și pe aproapele) începe să certe și să strige, stau cerurile în loc, zumzetul și gălăgia lumii încetează, oamenii pun capul în pământ! Pocăința survine imediat pentru că glasul ce pare că biciuie este purtat de chemarea iubirii și omul nu poate să nu recunoască vocea Tatălui, acolo, care este de fapt durere părintească și mângâiere, grijă infinită. Mare, cu adevărat, a fost Ioan Botezătorul, pentru dragostea lui. El mi-a apărut adesea drept un om aspru, rece, lovitor și nu-mi plăcea înfățișarea lui din iconografie, dar acum înțeleg că nu autoritatea sau puterea lui i-a trimis pe oameni la pocăința cea adevărată, cât incredibila lui, adevărata lui dragoste pentru om. Când striga: ,,Pocăiți-vă!“, vocea lui nu era plină de ură sau de mânie, ci era sunetul extraordinar de dureros al sfâșierii sufletului său văzând îndepărtarea poporului de Domnul. Era inima lui care crăpa de durere, și acea suferință de nedescris care vedea îndepărtarea noastră de Părintele Iubirii, și care, susținută de iubirea Lui striga: ,,Pocăiți-vă!“ Era de fapt, nu o poruncă precum o comandă, ci o rugăminte puternică, sigură, dar atât de fierbinte, încăt topea zidurile negării celui care o auzea. El, Sf. Ioan, murea puțin câte puțin sieși cu fiecare chemare la pocăință, și se năștea puțin câte puțin cu fiecare întoarcere a aproapelui său. Din nou, fără taina Pocăinței sufletul zadarnic se străduiește să scape din patimi și de despărțirea de Dumnezeu“.