Omul este raport şi tensiune între bine şi rău, şi dacă sufletul viu, latenţele sufleteşti difuze din structura existenței umane, n-ar proteja statura lumii, biruinţa răului în lume ar fi fost de mult definitivă. Latenţele sufletești oferă energie pozitivă omului în confruntarea cu răul, și această energie pozitivă se actualizează, devine eficientă, salvatoare în lume, numai prin trăirile înălţătoare, adică prin actele creatoare, prin stările de credinţă, prin iubire şi smerenie etc.

Creaţia este esenţialmente conservatoare, contribuţie omenească la restaurarea şi conservarea chipului din lume al lui Dumnezeu, care poate fi pătat de răutatea şi păcatele omenești ori de câte ori omul, prin oboseală, abandon (delăsare) sau agresare, se abate de la legea chipului divin sădit în făptura sa prin taina creaturii. Oricât ar fi oamenii de copleşiţi de puhoaiele răului, acestea nu vor putea să schimbe structura şi profunzimile lumii, ci doar peisajul ei, adică vor putea, cel mult, să provoace „schimbarea faţadei” lumii, fără ca prin aceasta să aducă răsturnări ale statutului binelui în substratul lumii. Prezenţa răului în lume este înşelătoare şi căile lui sunt opera vicleniei. (De aceea, elitele viclene sunt agenţii răului în istorie). În această a doua viziune, care este cea creştină şi populară, adică arhaică, răul nici n-are o putere a lui; puterea lui este slăbiciunea noastră.

Energia care dă puterea răului asupra lumii este răutatea noastră, vine de la păcatele noastre, de la indeciziile noastre morale chiar, adică de la fapta cea rea a omului, care uneori este inspiratoarea istoriei, cum s-a întâmplat cu orgoliul omului autonom în cultura postrenaşterii. Omul acesta autonom, „omul nou” al modernității, a devenit învăţătorul veacului şi al lumii, socotindu-se îndreptățit să se pună pe sine în centrul lumii ca şi cum ar fi el însuşi centru unic şi măsură a tuturor lucrurilor. Răul cel mare al modernităţii vine de la această eronată îndrumare a omului spre autonomism, prin care chipul uman „s-a despărţit de centrul său spiritual real”, care este Dumnezeu şi astfel s-a născut ştiinţa autonomă, morala autonomă, politica autonomă, bazată adică pe puterea temporală şi pe totala desconsiderare a puterii spirituale, a lui Dumnezeu.

Fizica şi biologia, filosofia şi istoria promovează un model de lume care are în centru omul singur şi raţiunea umană, închisă asupra ei însăşi, subiectul unic devenit, printr-o atare viziune, raţiune dominantă, fără Dumnezeu, tot restul fiind „obiectul” acestei raţiuni singure. Apare astfel pseudoreligia raţiunii, ca în raţionalismul modern, se înstăpâneşte atotputernic materialismul. Lumea toată este îndrumată şi reordonată după aceste învăţături ciudate. Cum remarcă Brăileanu, acest om nou nu numai că n-a ales credinţa, dar a îndrăznit s-o alunge cu totul în zona „iluziilor” sterpe şi să se proclame el „Dumnezeul tuturor lucrurilor” şi al „fiinţelor celorlalte coborâte de conştiinţa fizică sub aceleaşi legi unice şi inexorabile”. „Constrângerea de a alege credinţa în temeiul conştiinţei morale înnăscute este o iluzie primejdioasă a lui Kant şi a fost dezminţită de istorie, cum am văzut în Rusia” (Tr. Brăileanu, Teoria comunității omenești, p 177). Şi evident, în restul lumii comunizate după război, dar şi în cea care-a căzut pradă secularismului şi idolatriei consumeriste în lumea capitalismului postmodern.

Această constatare postkantiană este şi cea mai teribilă provocare pentru sociologia noologică. Dacă latenţa morală a omului acesta nou n-are nici o putere, atunci mai există vreun temei să susţinem teza spiritualistă, ideea autonomiei binelui şi a rolului latenţelor sufleteşti în istorie? Are, de îndată ce statuăm relativitatea istorică a tot ceea ce este, inclusiv a judecăţii noastre asupra omului, ceea ce ar dovedi că şi viziunea fizicienilor, dar mai ales reducţionismul ei sunt relative, cu tot cu epoca în care predomneşte o asemenea viziune. Numim acest relativism istoric, realism. Prin urmare, temeiul sociologiei noologice este tocmai realismul.

O lume invadată şi guvernată de „ştiinţe ale raţiunii teoretice” este o lume fără puteri morale şi deci fără credinţă. Ordinea morală nu poate fi salvată, cu atât mai puţin creată, de aceste ştiinţe şi de conştiinţa teoretică. În măsura în care omul acesta stăpâneşte lumea, lumea însăşi devine tot mai amorală, şi mai înecată de ateism. Încât amoralismul şi ateismul sunt fiii cei mai reprezentativi ai raţionalismului (noii lumi). Prin urmare, morala nu decurge din „ordinea aceasta” de legi fizice, ci din credinţă.

Ştiinţa solidară cu marele conglomerat pozitivist nu ne conduce, iată, la Dumnezeu, nici la conştiinţa morală, ci la absenţa ei din structura teoretică a lumii, unica încheiere la care ajunge ştiinţa aceasta şi cu ea omul modern.

„Raţiunea teoretică”, deci, ne oferă o lume fără Dumnezeu şi o societate fără religie şi fără morală, adică un univers fără spiritualitate. Relativismul istoric şi cel teoretic (recunoaşterea neputinţei conştiinţei teoretice de a clădi ordinea morală) şi întemeierea pe Dumnezeu sunt cei trei stâlpi ai realismului noologic.

Credinţa „vine din altă sferă decât ştiinţa”. „Dumnezeu este la începutul tuturor lucrurilor, nu la sfârşit. Noi nu pătrundem la Dumnezeu prin cercetarea lumii, ci noi putem înţelege lumea, deci putem face ştiinţă, pornind de la Dumnezeu”(Ibidem).Prin urmare, în faţa omului se deschid două căi: 1) una merge de jos în sus, de la fenomene şi ştiinţe spre ordinea morală şi religioasă; 2) alta merge de sus în jos, de la credinţa şi conştiinţa religioasă spre realitate şi cunoaştere. Prima cale duce la anarhie, a doua duce la ordine morală. „Şi oare nu e confirmat prin observaţie că drumul acesta în sus şi metodele de cercetare întrebuinţate în ştiinţe ucid pe-ncetul conştiinţa morală şi dispoziţiunea sufletească de a admite un principiu suprem al universului? Pe calea aceasta a ştiinţei care porneşte de la datele conştiinţei şi de la fenomene ajungem în mod cert la pierderea Eului nostru, la rătăcire şi la cădere sub nivelul animalităţii – sau la budhism, la negarea tuturor valorilor şi la năzuinţa de a intra în Nirvana” (ibidem).

„Nenorocirea este că intelectualii europeni sunt toţi atinşi de această filosofie prin şcolile organizate după concepţia raţionalistă. Ştiinţa e separată de religie şi morală. Preceptele religioase şi morale şi-au pierdut orice legătură cu ştiinţele şi puterea lor e ştirbită şi redusă neîncetat prin ştiinţă astfel că la părăsirea şcolii, intelectualul modern e sceptic şi ateu” (Ibidem, p 178).

Teoria latenţelor este atrasă în grea ispită de filosofia raţionalistă şi fenomenalistă care confundă ordinea universală cu ordinea fizică. În formele ei mai complicate, filosofia fenomenalistă admite şi alte tipuri de energie, cum ar fi cele biologice şi psihice, astfel încât procedează la o complicare a tabloului energetic al lumii şi al omului, încurcând şi mai mult enunţurile formulate în lumina teoriei latenţelor. Iată, ni se spune, substratul existenţei e dat de aceste energii diverse, şi ele sunt actualizate în acţiunile şi deci în manifestarea omului, ba chiar în manifestările întregii existenţe. Diversitatea energiilor şi a cadrelor de manifestare a latenţelor sufleteşti poate să-l încurce şi pe cel ce împărtăşeşte teoria latenţelor. Una dintre cele mai reprezentative mistificări provocate de reducţionismul energetismelor este a lui Spinoza, cel ce în-sufleţeşte substanţa. Animismul care găseşte „suflete” în lucruri este o altă faţetă a reducţionismului energetic al interpretărilor „fenomenului latenţelor sufleteşti”.

Teoria latenţelor respinge toate aceste scheme şi atrage atenţia că latenţele sunt de esenţă spirituală şi, eventual, pot fi denumite, prin analogie, energii morale, dar numai atât. Teoria latenţelor este, de aceea, cea mai radicalizată replică la energetismele de orice fel şi la teosofii de toate soiurile, în frunte cu teosofia lui Max Stirner, ori mai încoace, cu teosofiile extinse, de felul „ştiinţei creştine” a lui R. Hubbard, în genere de tip new-age-ist.