În sesiunile de discuţii, dar şi în dialogurile pe care le-am avut cu ceilalţi tineri m-am simţit bine să văd că nu sunt singură în modul cum gândesc. M-am convins zilele astea că putem să ne unim forţele în fapte, „cultivând iubirea de Dumnezeu şi de aproapele în orice vreme şi în orice loc“, aşa cum ne-a îndemnat Preafericitul Părinte Daniel în cuvântul de deschidere a evenimentului. M-am convins încă o dată că tinerii nu sunt o problemă a societăţii, ci o şansă a ei. Preafericitul ne-a mai spus că Dumnezeu îşi revarsă binecuvântarea Sa în Biserică prin tineri. Lucrul acesta m-a bucurat şi m-a încurajat.

Vezi aici galeria foto de la eveniment.

Programul a cuprins dezbateri, Sânta Liturghie, cuvinte de folos, rugăciuni şi momente artistice care mi-au dăruit energie şi m-au făcut să prind curaj pentru a munci şi a trăi frumos. Momentele cele mai frumoase trăite de mine în aceste zile au fost acelea în care mii de tineri răspundeam în cor arhiereilor la salutul „Hristos în mijlocul nostru“ prin cuvintele „Este şi va fi“. Impresionant a fost şi Marşul tinereţii în care, într-un convoi de 2 km, am străbătut străzile Clujului pentru a ajunge după o oră de mers în faţa Catedralei Mitropolitane. Momente frumoase am petrecut la cele două concerte susţinute de Holograf şi de Ducu Bertzi. Conferinţa părintelui Zaharia de la Essex, din Anglia, chiar dacă mi s-a părut cam greu de înţeles pentru că era încărcată de cuvinte şi expresii teologice, a avut totuşi un ceva, acel ceva pe care îl tot caut în discuţiile cu prietenii mei din facultate şi pe care deocamdată nu îl găsesc. Cred că e puterea cuvântului ce îl caracterizează pe omul care se roagă. Printre altele, păritele ne-a mărturisit o întâmplare din viaţa lui.

Odată eram înt-un avion şi mergeam spre Anglia. La un moment dat comandantul ne-a spus să ne punem centurile pentru că motoarele avionului s-au defectat şi ne putem prăbuşi în orice moment. Atunci am început să mă rog. Îi mulţumeam lui Dumnezeu pentru toată viaţa mea şi îl rugam să nu sufere cineva dacă eu voi muri. Peste o oră, am aterizat cu bine. Ajuns la mănăstire, duhovnicul meu, părintele Sofronie, mi-a spus: rugăciunea te-a salvat.

Imediat am început să mă gândesc, eu ce aş face într-o astfel de situaţie?

Acum mă întorc acasă. Amintindu-mi de întâmplarea aceasta, mă gândesc că şi viaţa mea e o călătorie care poate fi mai scurtă sau mai lungă, pe un drum mai bun sau mai rău. E interesant totuşi că modul cum aleg să fie drumul stabileşte destinaţia la care voi ajunge. Nu destinaţia alege drumul, ca la GPS, ci drumul îmi alege destinaţia.

La Cluj m-am simţit ca acasă. Astfel de întâlniri sunt o speranţă pentru formarea, cu ajutorul lui Dumnezeu, a unei generaţii de tineri, mădulare vii ale Trupului lui Hristos. (Maria Ilie, ATOR Iaşi)