Zilele trecute am fost să vizitez pe cineva la Spitalul de Copii „Sf. Maria“ din Iaşi. Un spital regional, dat fiind faptul că aici se tratează copii cu diverse patologii din întreaga Moldovă. Câţiva ani buni am fost reporter acreditat pe domeniul Sănătate, în Iaşi. Credeam, pe atunci, că am văzut toate grozăviile posibile. De aproape 4 ani nu mai fac teren, dar am rămas conectată la tot ce se întâmplă în Sănătate. Şi la noi, şi în Bucureşti, şi în ţară. Am sperat că în cei patru ani de când nu mai bat atât de des spitalele ieşene, ceva s-a mai schimbat. Şi în mod sigur s-au petrecut schimbări în bine. Dar ce mi-a fost dat să văd la unul dintre etajele Spitalului de Copii întrece şi cel mai groaznic coşmar...

Imaginaţi-vă un culoar sinistru, cu un linoleum rupt, peticit şi încovoiat (pariez că-i din „epoca de aur“), cu pereţii aproape negri, aşteptând un var proaspăt, aşa cum aştepţi vara, pe caniculă, un pahar cu apă. Copii şi mai mici, şi mai mari, deformaţi de boli şi suferinţe, se plimbă ca nişte stafii. Mame cu câte un vas în mână fac coadă la cele două toalete ce deservesc toate saloanele din secţie. Uşile şi ferestrele de lemn, cu vopseaua scorojită de când lumea, îmi amintesc de sumbrele balcoane de odinioară. Atâta murdărie s-a adunat în jurul clanţelor, încât apreciez în fugă că nici cu doi litri de spirt n-ai reuşi să le dezinfectezi.

Dar grozăvia capătă proporţii înspăimântătoare abia în saloane, iar fotografia alăturată vorbeşte de la sine. Nu cred că acele încăperi pot fi catalogate drept saloane de spital, în care mame cu copii care au suferit intervenţii chirurgicale (aflaţi, deci, în faza postoperatorie) pot fi transferaţi. Linoleumul - murdar şi jupuit, pereţii n-au doar tencuiala căzută - aproape că se vede cărămida, cu tot mucegaiul şi mizeria aferente. Paturi vechi, cearşafuri rupte, dulăpioare de care îmi amintesc că văzusem cândva, când eram mică, la dispensarul nostru sătesc. Dar asta era demult, într-un loc de la marginea Botoşaniului. Acolo ne duceam să ne pansăm vreo zgârietură sau să facem o injecţie. Atât. Aici vin însă copii cu suferinţe cumplite sau oricum, copii, care, la felul în care arată unele saloane din acel spital, se întorc mai bolnavi decât au venit.

Am plecat de acolo plină de revoltă. Nu sunt dintre aceia care cred că totul se poate face aşa, bătând din palme. Cunosc şi inerţia sistemului de sănătate, cunosc şi eterna lipsă de bani pentru spitale. Ştiu şi că, uneori, pentru medici, mai important e să aibă bani pentru medicamente şi materiale sanitare, astfel încât micuţii să fie salvaţi, în detrimentul, nedrept şi acesta, al unor condiţii mai bune. Dar ce-am văzut ieri în acel salon, n-am crezut că se mai poate vedea într-un spital de copii, repet, dintr-un centru medical cum este Iaşul. Imaginea macabră a acelor saloane mi-a amintit, fără nici o exagerare, de celulele din închisoarea de la Sighet sau de o sală murdară dintr-o autogară de târg...

Mi-e îngrozitor de greu să mă gândesc că, totuşi, azi, infractorii trăiesc în penitenciare în condiţii de pensiune: în camere curate, cu televizor, baie şi tot ce le este de trebuinţă. Totul din banii noştri. Aceiaşi bani, ai noştri, ar putea ajunge şi aici... În România contrastelor, a paradoxurilor, totul se poate. Ce-ar fi să se poată face ceva şi pentru câteva dintre secţiile spitalului acestuia? Reţeta e simplă: un var, o bidinea, dezinfectant, nişte lenjerii mai de Doamne-ajută, uşi şi nişte ferestre ca lumea, un pic de voinţă şi, poate, ceva suflet...

P.S. La postarea acestui text pe o reţea de socializare, managerul Spitalului de Copii „Sf. Maria“ din Iaşi, dr. Valentin Munteanu, a reacţionat prompt, promiţând că până la sfârşitul acestui an acele saloane vor fi renovate, lucrările pe tronsonul respectiv constituind o prioritate în planul său managerial. Sper ca acest lucru să devină posibil, astfel încât copiii suferinzi să beneficieze, măcar de acum încolo, de condiţii decente de spitalizare.