În cadrul conferinţei „Ai copil. Învaţă să fii părinte!“ veţi vorbi despre „Performanţa şcolară sau personală“. Care dintre ele este cea mai importantă?

Cred că acest termen este foarte greşit înţeles de către majoritatea oamenilor. Ce mi se pare simpatic este că „to perform“ în limba engleză are originea într-un act artistic, însemnând „a da o reprezentaţie“. Aş vrea să mă asigur că vorbim aceeaşi limbă, mai întâi. Pentru mine, performanţa înseamnă să devii cea mai bună variantă a ta. Pentru mulţi, performanţă înseamnă competitivitate, adică să devii mai bun decât ceilalţi, cel mai bun. Atâta vreme cât intenţia mea a fost aceea de a deveni cea mai bună variantă a mea (deopotrivă în plan personal şi profesional), nu cred că există una mai importantă decât cealaltă. Şi iar am nevoie să explic: eu cred în ideea de a face lucrurile cu pasiune, cu drag, cu har. N-aş face un job doar pentru bani (sau da, dar doar în situaţie de criză, şi nu despre asta vorbim). Consider că atâta vreme cât faci din pasiunea ta sau din zona ta de talent meseria ta, viaţa personală şi cea profesională se întrepătrund. Aici este marea hibă a sistemului şcolar (şi nu numai în România, dar aici cu precădere): uniformizează oamenii, îi reduce la un cadru evaluat prin note, tuturor elevilor cerându-li-se să „performeze“(corect gramatical ar fi „să facă performanţă“) egal de bine, la toate materiile. Această abordare are un succes asigurat: creează mediocri perfecţi!

„Copiii primesc teste peste teste, dar nu mai au şansa să se exprime liber, să povestească modul în care au gândit“

Ce spun părinţii cu care lucraţi? Pe ei ce-i interesează mai mult - performanţele şcolare sau personale ale copiilor?

Părinţii sunt extrem de dezorientaţi şi le este greu să ia o decizie. Şcoala cere teme, teste, medii şcolare ridicate pentru a intra la un liceu bun. Pe de altă parte se trezesc că viaţa lor de familie dispare în seri întregi petrecute făcând aceste teme pe care, de multe ori, copiii nu ştiu şi nu pot să le facă singuri. Un copil de clasa a VII-a are şi 3 (TREI!!!!) ore de teme pe zi. Mi se pare revoltător… Pe de altă parte, sunt şcoli care nu dau teme copiilor (cel puţin până în clasa a patra), şi părinţii le cer. Copiii nu mai sunt ascultaţi la ore fiindcă mulţi părinţi contestă notele primite la oral pe motiv că nu ar fi obiective. Rezultatul? Copiii primesc teste peste teste, dar nu mai au şansa să se exprime liber, să povestească modul în care au gândit, ce părere au, cum au ales să rezolve o problemă aşa şi nu altfel… Cred că şcoala românească este într-o mare prăpastie şi copiii sunt prinşi între presiunea pe rezultate a şcolii şi a părinţilor, deopotrivă.

La un moment dat, performanţa şcolară este parte din cea personală, nu? Cât munceşte un copil care face performanţă?

Dacă performanţa personală pentru un copil înseamnă să se joace, să citească, să petreacă timp cu prietenii, să alerge după fluturi şi să facă orice sport din când în când, ei bine, performanţa şcolară (adică note bune la toate materiile) nu mai permite copiilor mai nimic din cele de mai sus. Noi nu încurajăm performanţa într-un domeniu, ci note bune în toate. Am păstrat ceva din spălarea pe creier ceauşistă, din sistemul care ne voia multilateral dezvoltaţi. Dacă un copil este foarte bun la balet, tenis sau desen, acesta n-are nicio şansă fără să se dovedească bun şi la matematică, fizică şi chimie. Creierele noastre nu sunt programate aşa, sufletele noastre nici atât! A educa un copil nu înseamnă a băga informaţie în el cu forţa, mai ales acum, când informaţia e la un click distanţă! Şcoala ar trebui să fie despre gândire, experimentare, ştiinţe, natură, mişcare, inteligenţă emoţională, domenii vocaţionale, identificarea talentelor şi pasiunilor, sănătate, echipă, comunitate, compasiune…

Care este preţul performanţei?

Depinde din ce punct de vedere ne uităm la acest preţ. Dacă ne gândim la bani, poate fi o investiţie foarte mare (şcoala privată sau închiriere de terenuri, echipament, antrenori privaţi, alimentaţie - în cazul sportivilor). Din alte perspective, probabil că înseamnă că multe alte domenii sau activităţi sunt restricţionate sau dispar cu totul. Nu cred în oamenii minune care le fac pe toate perfect. Nu cred în modelul femeii de carieră, care are doi copii acasă, este directorul, mama şi soţia perfectă şi, în plus, mai merge şi la sală şi arată impecabil. Ce mai cred este că toţi cei care fac cu adevărat performanţă în orice domeniu sunt aceia care, pe lângă multă muncă, sunt hăruiţi în acel domeniu. Investiţiile financiare sau de efort nu duc, neapărat, la performanţă. De aceea le spun mereu părinţilor: „Vă rog, evitaţi să le spuneţi copiilor că dacă se străduiesc suficient de tare, dacă depun destul de mult efort, vor reuşi“. Nu totul ţine de muncă „silnică“ în viaţă, şi de multe ori, dacă tot ceea ce faci este în direcţia potrivită, nici măcar nu vine cu mult efort! Mulţi oameni care au reuşit în viaţa lor (şi asta nu înseamnă poziţie socială sau bani, neapărat) îmi spun asta: „Lucrurile se întâmplă fără mare efort!“. Desigur, acest aspect nu este valabil în cazul sportivilor. Când eşti adult şi faci alegeri pentru tine, îţi asumi ceea ce alegi. Problematic devine când noi, părinţii, alegem „performanţa“ pentru copii (care nici măcar nu e performanţă, ci medii şcolare, de cele mai multe ori!), sacrificând creşterea lor sănătoasă, echilibrată, timpul liber, familia, pasiunile lor, joaca.

„Nu putem face experimente pe copiii noştri“

Expert în parenting Toolshop. Ce înseamnă acest lucru? Cum ne poate ajuta?

Parentâs Toolshop este metodologia pe care o predau preponderent părinţilor, pe care am adus-o sub licenţă exclusivă în România în 2011, din SUA. Oferă părinţilor şansa de a-şi răspunde la foarte multe întrebări despre comportamentele copiilor lor sau despre ceea ce vor sa sădească în ei, ca şi valori. Este o abordare integrată, complexă şi simplu de pus în practică pentru că oferă exemple concrete şi ajută părinţii să ştie ce să spună şi ce să facă, în situaţii specifice, fără să reacţioneze doar la ceea ce face copilul, întrebându-se mereu: „Oare fac bine ceea ce fac?“. Cred că nu putem face experimente pe copiii noştri. E prea important fiecare detaliu pentru a încerca mereu şi mereu altă abordare. Parentâs Toolshop are cercetare de mai mult de 10 ani în spate, documentată. Sunt tehnici de parenting care au dovedit în timp că pot avea rezultate bune. Această metodologie mi se potriveşte mie şi multor părinţi care au  principii şi valori similare.

Aş schimba registrul şi aş trece în cel personal. Cine este Urania Cremene? Ce pasiuni are, ce visuri?

La această întrebare, de regulă, răspund „Eu sunt“. Atât. Dar pentru a mă descrie puţin, pot spune că sunt un om care crede foarte mult în libertate, în iubire, în compasiune, excelenţă, autodisciplină, învăţare. Îndeplinesc mai multe roluri care mă definesc, pe care le fac cu drag, iubire şi pasiune şi care se întrepătrund: sunt fiica părinţilor mei, care nu numai că sunt nişte oameni extraordinari, dar sunt nişte bunici minunaţi pentru fiul meu. Sunt mama lui Amos, care are 4 ani şi a ales să vină în viaţa mea pentru a mă reînvăţa autenticitatea, iubirea necondiţionată şi o regulă pe care o uitasem: nu te lua prea în serios! Sunt trainer, sunt consilier parental, iubita unui om minunat şi prietena altor oameni minunaţi. Cred că sunt norocoasă în această existenţă pentru că fac ceea ce-mi place, pentru că iubesc şi sunt iubită şi, mai presus de toate, pot să contribui la creşterea multor altor copii care nu sunt ai mei, dar care primesc de la mine, prin părinţii lor, respect, iubire necondiţionată, stimă de sine şi responsabilitate.

Visul meu este ca Amos, fiul meu, şi copiii de după el să trăiască în libertatea alegerii, făcând ceea ce fac cu pasiune, într-o lume în care copiilor să li se spună, cu toată credinţă, TE IUBESC, INDIFERENT CE FACI ŞI CUM EŞTI. (Interviu realizat de Maria Poinescu)