„Când reuşeam să duc la bun sfârşit o pagină, o iubeam ca pe un nou născut al meu (deşi era a lui Daniel). Toată fiinţa mea se umplea de-o bucurie fără seamăn. Eu ştiu câtă grijă a avut de semnificaţia fiecărui cuvânt folosit, cât suflet a pus în el, cum era copleşit de adevărul a tot ceea ce scria… Întotdeauna l-am admirat pe Daniel pentru cunoştinţele lui, pentru marea putere de pătrundere în cele mai tainice esenţe ale lucrurilor (nu l-am înţeles în vremea „entropiilor”, de ce şi-a bătut joc de viaţa lui într-un asemenea hal) pentru sfaturile lui înţelepte, pentru curăţia inimii lui, dar aceste manuscrise erau mai mult decât puteam visa vreodată. Nu-mi venea să cred că sunt ai mei toţi aceşti prunci ai lui!” (p.238)

Nu ştiu dacă sora Lucia, pictoriţă de biserici, a ţinut cu adevărat un jurnal, dar faptele povestite au atâta prospeţime, de parcă le-ar fi trăit ieri. Este viaţă adevărată în fiecare pagină, mai ales că biografia lui Daniel Turcea nu este o apologie. Timpul rătăcirii este dezvăluit fără sfială.

„Avea o minte strălucită şi plină de idei, dar mândria îl rodea ca un cariu. Cu Nichita Stănescu, Daniel bea o ladă de bere, se urca pe scaun şi perora din toate ştiinţele şi filozofiile posibile şi imposibile toată noaptea! Nichita vorbea în versuri şi amândoi se gratulau cu apelativele, eşti genial!” (p.58) În această stare, a fost scrisă prima carte de poezii onirice „Entropia”. Succesul a fost imens: primit în Uniunea Scriitorilor, tradus în limba spaniolă, invitat în Franţa. Dar din clipa în care s-a îmbolnăvit, Daniel a devenit criticul nemilos al propriei sale cărţi. Îi spune Luciei: „Tu îţi poţi imagina că eu în Entropia am făcut apostazie?!”(p.198)

Căinţa pentru impactul scrierilor lui „fără Dumnezeu” asupra altor minţi este impresionantă. Şi merge până acolo încât îşi consideră gloria literară drept un păcat pentru care merită grozava suferinţă a lunilor de boală, cu care s-a încheiat viaţa lui pe acest pământ.

„Nu poate oricine să se întoarcă la singurul şi Adevăratul Dumnezeu, cu atâta sinceră pocăinţă, cu lacrimi amare pentru greşelile lui, să vină în faţa Mântuitorului şi să-şi dezvăluie rănile cangrenate şi pline de viermi ale unui suflet intrat în putrefacţie din cauza mândriei şi a orgoliilor scriitoriceşti.”(s.n)

Deşi, am putea spune că, scriind a doua carte a sa, „Epifania”, aşternând cu fiecare poezie sufletul său lui Hristos, Daniel şi-a răscumpărat acest păcat. Cartea n-a mai avut însă succes de critică. A fost o minune însuşi faptul că editura Cartea Românească i-a publicat-o, în plin regim ateist. A pledat pentru ea redactorul Sorin Mărculescu: „Ce facem domnu’Preda cu cartea lui Daniel? O ţineţi de atâta timp în birou şi el e pe moarte! N-a mai apărut de opt ani nimic de el, dar să-l bucurăm şi noi cu ceva, că el ţine mult la noi.” (p.154)

Omul minunii a fost însă scriitorul Valeriu Anania (viitorul Mitropolit Bartolomeu al Clujului) intrând, tocmai atunci, cu un manuscris al său, în cabinetul directorului. El l-a convins pe Marin Preda că „acest cuvânt, Epifania, nu are neapărat conotaţii creştine sau, în fine, un conţinut religios, ci este un cuvânt grecesc, care se traduce în româneşte prin arătare.” Astfel, a fost aprobată intrarea sub tipar.

Toate poeziile pe care Daniel Turcea le-a mai scris, până la sfârşit, au fost epifanii. Din păcate, nici în 1991, când nu mai exista cenzura anti-religioasă şi când Lucia merge să prezinte editurii Albatros un volum de postume (poezii smulse cu greu scrisului aproape ilizibil al poetului, pe patul de moarte), lumea literară nu este interesată de ele. Directoarea editurii îi spune apăsat Luciei, să-i intre bine în cap: singurele poezii de valoare scrise de Daniel sunt Entropiile. Deci tocmai creaţiile pe care el ar fi preferat să le ardă, să nu mai lase nici o urmă a timpului păcătos în care le scrisese: „Am scris Entropia cu suflet întunecat, pentru suflete întunecate. Îmi pare rău că am scris-o, îmi pare rău că am scris-o bine. O să întunece şi pe alţii. Frumuseţea sminteşte, mai ales frumuseţea.”(p.321)

Valoarea acestei cărţi biograficeconstă nu doar în bucuria lecturii pe care ne-o oferă, ci şi într-o învăţătură de viaţă, pentru cei care scriu: Dumnezeu ne dă inspiraţia cuvântului, a ideii, dar nu ne asigură gloria. Poate fiindcă ne fereşte de o experienţă pierzătoare de suflet.

Lucia Turcea nici măcar nu-şi pune numele pe cartea scrisă, cu măiestrie, despre atât de celebrul ei frate. Aş spune că ea urmează îndemnul părintelui Paisie Aghioritul: „să trăim precum albinele, oprindu-ne asupra florilor celor bine-mirositoare, luând nectarul din acestea, şi oferindu-l celorlalţi.”

Pentru viaţa fratelui ei, Lucia a întreprins o biografie sistematică, nu una sentimentală. Însăşi alcătuirea cuprinsului dezvăluie inteligenţa unei teze de doctorat. Ea a moştenit talentul mamei matematiciene şi a bunicului-preot „care făcuse pentru matematică o adevărată pasiune. Zilnic, după Miezonoptică, rezolva probleme foarte complicate de matematică; o iubea cel mai mult, după teologie” (p.30)

Dacă Daniel, ca absolvent de arhitectură, deţine arta portretului grafic (cartea conţine o bogată ilustraţie a schiţelor lui), Lucia excelează în portretul literar. Sunt evocaţi strămoşii (opt generaţii de preoţi), dar şi întâlnirile cu părinţii harismatici ai tinereţii lui Daniel, cei prin care Îngerul a lucrat convertirea sa la Hristos: pr. Sofian Boghiu, pr. Arsenie Papacioc, pr. Ilarion Argatu, pr. Dumitru Stăniloae, părinte care, mai târziu, când Epifaniile postume au fost oferite Bisericii Ortodoxe (Editurii Doxologia) spre publicare, a scris prefaţa volumului.

Astfel, opera genialului nostru poet creştin îşi urmează drumul în etern, drumul firesc către cititorii săi. Închei exemplificând cu poezia mea favorită*:

Viaţa-mipuţină

trupulîngândurat

îngroapă-le vii

în lumină

de-ar muri, tot nu e

în mine curat

tărânaşi gândul

preaiubind

le sfinţeşti

să nu mai ştiu

să nu mai ştiu

dacă mai sunt

sau doar Tu eşti

Viaţa-mipuţină

trupul îngândurat

uşor mi le-ngropi

de vii, în lumină.

Este un caz extrem de rar ca viaţa unui poet să fie în aceeaşi măsură exemplară, ca şi opera sa. Ca Vasile Voiculescu şi ca Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, viaţa şi opera lui Daniel Turcea sunt darul lui Dumnezeu pentru noi. (Elena Frandeş, câștigătoarea premiului I la concursul de eseuri organizat de portalul doxologia.ro „Pelerinajul – Un pas mai aproape de Cer”)

*Daniel Turcea - „Racla de lumina”