Salvat de execuţie

„Nu te teme, suntem cu tine!” 

Când au văzut că nu mă răzgândesc, l-au convins pe episcopul Ioachim al Kozaniei să emită o hotărâre în septembrie 1943, prin care mă condamna de două ori la moarte. Le eram o adevărată pacoste – nu puteau realiza nimic în sat. Toţi enoriaşii mă ascultau pe mine, ca în fiecare situaţie dificilă, eu eram primul care mă aruncam în pericol de dragul lor, făcând tot ce puteam pentru a-i salva. Episcopul l-a trimis pe arhimandritul său, părintele Cosma, împreună cu cinci luptători de gherilă pentru a isprăvi odată cu mine. Au sosit vineri, 1 octombrie 1943. Eram în pădure, tăind lemne pentru familie. La întoarcere, la marginea satului, am simţit un pericol. M-am dus direct acasă. Preoteasa mătura în tinda bisericii. I-am spus că am intrat în necaz. Îmi spuse că mă căutase un preot. Am fugit imediat la Arhangheli şi i-am implorat să-l facă pe preot să renunţe la intenţiile sale. În acea noapte nu apăruse nimeni. Am stat acasă şi am aşteptat. În dimineaţa următoare, în jurul orei 10, un ofiţer de gherilă însoţit de doi inşi au venit să mă ia. Le-am deschis şi le-am spus: „Ştiu foarte bine ce mă aşteaptă. Aşteptaţi puţin vă rog, mă întorc imediat.” Am aprins candela de la icoană – am stat şi am cântat câteva imnuri, precum „De tine se bucură toată făptura, Cea plină de dar…,”etc. După aceea, am chemat-o pe preoteasă şi pe cele patru fete şi le-am spus câteva cuvinte de mângâiere: „Ei bine, sunt pe calea martiriului meu. Domnul mă cheamă. Fie numele Lui binecuvântat – voi fi martirizat pentru Biserică.” A fost o despărţire dureroasă – cuvintele nu o pot  descrie. Mişcat adânc, am plecat către locul de execuţie.

Pe cale, am cerut să mi se dea zece minute pentru a mă duce la Arhangheli. Voiam să mă rog lor pentru ultima dată şi să-mi iau rămas bun. Mi-au acceptat cererea şi au aşteptat afară. Am intrat în locaş, am căzut în genunchi în faţa icoanelor şi m-am rugat Arhanghelilor din adâncul sufletului zicând următoarele cuvinte: „Dacă timpul meu nu mi-a venit, scăpaţi-mă prin orice mijloace.  Dacă totuşi Domnul mă cheamă la martiriu, fie binecuvântat.  Numai rugaţi-vă Lui pentru mine ca să mă miluiască. Pentru că, om fiind, am păcătuit fie în cuvânt, fie în faptă.” De îndată ce am început canonul de pocăinţă zicând: ,Binecuvântat este Dumnezeul nostru…’, am auzit o lovitură puternică în iconostas, iar icoana Arhanghelilor s-a mişcat, ca şi cum mi-ar fi spus: „Nu te teme, suntem cu tine!” Nu-mi amintesc ce-am spus; eram tulburat. Mi-am luat curaj şi am ieşit afară, dar n-am văzut pe nimeni. În tot satul era numai rumoare, toată lumea alerga încolo şi-ncoace. Nemţii sosiseră pe neaşteptate stabilindu-şi avanposturile la marginea satului. Gherilele au dispărut. Apoi am strigat: Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăşmaşii Săi şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El! (Ps. 68: 1).

(Părintele Dimitri GagastathisViaţa, minunile şi sfaturile duhovniceşti ale unui preot simplu din zilele noastre, Editura „Orthodox Kypseli”, Tesalonic)

De la același autor

Ultimele din categorie