Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghi­na este unul din cei mai iubiți și căutați sfinți din Grecia de astăzi.

S-a născut la 1 octombrie 1846, în oră­­șelul Silivria din nordul Greciei. La botez a primit numele de Anastasie, fiind al treilea copil din cei șapte pe care i-au avut părinții săi Maria și Dimos Kefalas.

Primii ani de școală i-a făcut în orășelul natal, dovedindu-se un copil inte­ligent și dornic de învățătură, foarte atras de biserică și sfin­tele slujbe.

În 1868, la vârsta de 20 de ani, pă­ră­sește Constantinopolul și pleacă în insula Hios. Aici, în satul Lithi, s-a os­tenit ca în­vățător timp de 7 ani, edu­cându-i nu numai pe elevi, ci și pe săteni, îndemnându-i la evlavie și virtute, dându-le exemplu de viață plăcută lui Dum­ne­zeu, ducând un trai simplu, mai mult ascetic, în înfrânare și lucrarea virtuților.

În 1873, părăsește satul și vine la Mă­năstirea „Nea Moni“ („Noua Mănăstire“), pentru a se consacra vieții monahale.

După o ucenicie de trei ani, este tuns în monahism cu numele de Lazăr, în ziua de 7 noiembrie 1876.

În ziua de 15 ianuarie 1877, a fost hirotonit diacon de către Mi­tro­politul Grigorie de Hios, prilej cu care i se schimbă numele din Lazăr în Nectarie.

În ziua de 23 martie a anului 1885, este hirotonit preot de către Patriarhul Sofronie al Alexandriei, iar pe 6 august, du­hovnic și mare arhimandrit pe seama Reprezentanței patriar­hale de la Cairo. În ziua de 15 ianuarie a anului 1889, este hi­rotonit Mitropolit de Pentapole, în bise­rica Sfântul Nicolae din Cairo.

Toți creștinii, nu doar din Cairo, ci și din tot Egiptul, îl priveau cu admirație și vorbeau cu mult respect despre el, zicând: „Iată-l pe cel mai vrednic slujitor al Dom­nului; iată-l pe cel care este vrednic de scaunul patriarhal al Alexandriei!“

Popularitatea de care se bucura Sfântul în rândul maselor largi de credincioși a avut ur­mări nefaste pentru dânsul, căci i-a umplut pe unii de otrava invidiei. Aceștia au început să-l defăimeze pe Sfântul Nec­tarie în fața Patriar­hului Sofronie.

Eforturile Sfântului de a se dezvi­no­văți au fost zadarnice. A fost alungat de­fi­nitiv din Egipt. Părăsește Egiptul și ajunge la Atena în anul 1889.

Cu mare greutate reușește să obțină un post de predicator la Evia.

Dreptcredincioșii de aici, ca și cei din Ale­xandria, nu încetau să dea însă slavă lui Dum­nezeu pentru că trimisese în mij­locul lor un asemenea propovăduitor al adevărului Său.

În luna martie a anului 1894 i se în­cre­dințează conducerea Seminarului Teo­logic „Ri­za­rion“ din Atena. Instalarea lui oficială ca di­rector a avut loc pe data de 13 martie 1894.

Ajuns director al Seminarului, Sfântul se ostenește cu dumnezeiască râvnă pentru a sădi dragostea de Domnul în sufletele elevilor săi, dar și pentru a le îmbunătăți pregătirea teore­tică, pentru a le asigura tot ce era necesar ca ei să de­vină vrednici slujitori ai alta­rului și lu­mi­­nători ai poporului.

Noul director a restabilit bunele obi­ceiuri, purtându-se atât cu elevii, cât și cu profesorii, ca un părinte plin de dragoste și câștigând respectul și admirația tuturor. Părintele direc­tor le era un exem­­plu viu și cu neputință de dat uitării.

În paralel cu munca deosebit de os­teni­toare de la seminar, Sfântul își con­tinuă și activitatea ca duhovnic, slujitor al Bisericii și mare iubitor de săraci.

În luna iulie a anului 1898, imediat după încheierea anului școlar, Sfântul vi­zi­tează pen­tru prima dată Muntele Athos, unde rămâne o lună întreagă, trecând pe la cele mai de seamă mănăstiri și schituri.

În 1904, bolnav deja, Sfântul se pen­sio­nează după o slujire de 14 ani, care avea să ră­mână veșnic în amintirea tu­turor celor pe care îi îndrumase. Sfântul Nectarie se retrage defi­nitiv în insula Eghina și se consacră, pentru tot restul vieții, cu apro­barea Mitropolitului Teoclit al Atenei, ri­dicării mănăstirii, căreia îi dă hramul „Sfânta Treime“. Cuviosul urmă­rea cu străș­­nicie respectarea rânduielilor Sfin­ților Părinți și a celorlalte reguli mo­nahale, îngrijindu-se de deplina res­pec­tare a poruncilor lui Hristos.

A interzis orice lucru nepotrivit și, ca un părinte iubitor, a sădit în sufletele mai­cilor frica de Dumnezeu, evlavia, cucer­nicia, dra­gostea față de aproapele, as­cultarea de Biserica lui Hristos, el însuși trăind ca un călugăr și ascet desăvârșit, cumpătat la mâncare, simplu în purtări, fără răutate, smerit și blând cu inima.

Începând cu anul 1919, suferințele tru­pești ale pă­rintelui încep să se intensifice.

Nimeni n-a știut de boala lui până în 1919, când a mers să se închine unei i­coane făcă­toare de minuni a Maicii Dom­nului, aflată într-o mănăstire situată nu departe de „Sfânta Treime“. Aici a rămas în jur de două săptă­mâni în rugăciune, meditație și reculegere. Domnul îi desco­perise că peste puțin timp îl va lua la Sine.

Pe 20 septembrie, la stăruința mai­cilor, este internat, pentru tratament, în spitalul Areteio din Atena, unde va ră­mâne cincizeci de zile. Pe data de 8 no­iembrie a anului 1920, după o scurtă suferință, fericitul său suflet a intrat în pacea fără de sfârșit a Domnului. Era în vârstă de 74 de ani.

Cinstitele sale moaște începuseră deja să izvorască mireasmă preafrumoasă; de pe față i se prelingea mir. În­dată a fost dus la Eghina, la mă­năstirea ridicată de dânsul, pentru a fi înmormântat acolo.

În anii ce au urmat după îngropare, mor­mântul Sfântului Nectarie a fost deschis în re­petate rânduri. Trupul său a fost găsit întreg și neatins de stricăciune, răspân­dind mireasma sfințeniei ca un vas ales al Duhului Sfânt.

Părticele din moaștele Sfântului Nec­tarie, ca și ale multor altor sfinți, au fost împărțite mai mul­tor biserici. Pe data de 2 septembrie a anului 1953, părțile din moaște care fuseseră dăruite spre bine­cuvântare au fost din nou adunate, în prezența Mitropolitului Procopie, precum și a numeroși clerici, monahi și cre­din­­cioși simpli. Mireasma cerească ce a um­plut îndată întregul ținut nu poate fi descrisă în cuvinte. În 1961, Sfântul Nec­tarie a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, având ziua de prăznuire 9 noiembrie.

Sfântul Nectarie

– mare făcător de minuni –

„Nu adunați provizii!“

În anii vitregi ai primului război mondial, maicile de la mănăstirea din Eghina, înfri­co­șate de perspectivele sum­bre ce se întrezăreau în privința hranei zilnice, au vrut să pună deoparte, în ham­bare, cantități mai mari de grâu, ca să le ajungă pentru o mai lungă pe­rioadă de timp, mai bine zis, pentru cât pre­vedeau dânsele că avea să țină războiul.

Sfântul, aflând de intenția lor, le-a chemat și le-a spus îndată, cu tărie:

– Să nu faceți asta! Să nu adunați nici un fel de provizii! Iar dacă totuși stăruiți să adu­nați, să știți că nu vă veți putea hrăni din acel grâu; el va fi insuficient, iar voi veți flămânzi. Vă sfătuiesc să nu adunați defel grâu în plus și nici un fel de alte provizii!

Maicile au ascultat sfatul părintelui lor, care voia să le învețe a-și lăsa întreaga viață în seama purtării de grijă a lui Dumnezeu.

Așadar, în hambar n-a rămas decât o can­titate mică de grâu, cea care făcea față, de obi­cei, cerințelor mănăstirii.

Dar, minune, din acea cantitate neîn­sem­nată de grâu ele s-au hrănit pe toată perioada războiului, și nu numai ele, ci toți oaspeții care poposeau la mănăstire!

Profund impresionate, monahiile au dat slavă lui Dumnezeu, Care le hrănise în chip minunat, datorită rugă­ciunilor cuviosului Său, Nectarie.

Ploaie din belșug

Întâmplându-se, într-un an, a fi mare se­cetă în Eghina, oamenii au venit la Sfântul Nectarie cu lacrimi, cerându-i să mijlo­cească, prin rugăciunile sale, ier­tarea po­porului și mi­lostivirea lui Dumnezeu.

Sfântul n-a așteptat să fie chemat de două ori. Intrând împreună cu maicile în biserica închinată Sfântului Dionisie, a început a sluji Sfânta Liturghie, în timpul căreia s-a rugat neîncetat ca Domnul să aibă milă de insulă.

Nici nu se terminase încă Sfânta Li­tur­ghie, când o ploaie îmbelșugată a început să se reverse din cer, spre folosul întregii făp­turi, spre slava lui Dumnezeu, Cel „minu­nat întru sfinții Săi“.

„De ce nu te apropii?“

O călugăriță ce suferea de multă vreme de o boală gravă a vrut să-l vadă pe Sfân­tul Nec­tarie, pentru a-i cere să se roage pentru însă­nătoșirea ei.

L-a găsit slujind Sfânta Liturghie. Privind în altar, l-a văzut pe Sfânt încon­jurat de o lumină dumnezeiască ce stră­lucea mai tare ca soarele. Înfricoșată de această priveliște, n-a mai îndrăznit să se apropie și a făcut câțiva pași înapoi.

Sfântul însă s-a întors spre ea și i-a vorbit:

- De ce nu te apropii? Vino!

Călugărița a ascultat, s-a apropiat și s-a împărtășit, după care s-a tămăduit în­dată de boala de care suferea.

Sfântul Nectarie, mare tămăduitor

O fetiță de șapte ani din satul Ha­lasmeni, care de mult timp avea febră mare, a fost adusă de părinții ei la Sfântul Nectarie și a fost vindecată. O altă tânără care înnebunise din cauza unor far­mece, venind la Sfântul Nec­tarie și spo­ve­dindu-se, s-a vindecat, după ce Cuvi­osul i-a citit câteva rugăciuni pentru însă­nătoșire.

O femeie care avea mari dureri de cap și care nu putea fi vindecată de doctori, venind la Sfântul Nectarie, a fost tămăduită.

Altă dată, a venit la Sfântul Nectarie un om care de multă vreme era lunatic. După ce Sfântul Nectarie i-a citit rugă­ciunile de exor­cizare, bolnavul s-a vin­decat imediat și s-a în­tors acasă sănătos, slăvind pe Dumnezeu.

Astfel, s-a dus pretudindeni vestea despre harul Sfântului Nectarie, făcător de minuni încă din timpul vieții sale pământești.