Marcată la 22 octombrie, "Ziua internaţională a balbuţiei" constituie o bună ocazie pentru a cunoaşte mai bine acest impediment de vorbire şi abordările posibile contracarării acestuia.

Considerată de multe ori o problemă ce ţine de vorbit, balbuţia alterează fluiditatea cuvintelor şi implicit a comunicării. În majoritatea cazurilor, ea apare la persoane extrem de tinere, dar poate surveni şi la vârstă adultă, în special în urma unor traumatisme.

Conform "Le Figaro", în Franţa, există circa 600.000 de persoane care suferă de balbism.

"Vorbitul poate fi comparat cu scrierea", explică Marie-Claude Monfrais-Pfauwadel, medic specialist în balbism. "Iniţial, scrierea este haotică, însă ea se poate fluidiza pentru a deveni automată, când te gândeşti la ce scrii, nu la gesturile scrierii", precizează specialista.

Vorbitul reprezintă, de fapt, o sumă de mişcări produse de muşchii gurii, feţei şi laringelui, mişcări care necesită o mare rapiditate de execuţie şi o excelentă sincronizare pentru a produce sunetele. Astfel, balbuţia mai poate fi considerată o problemă locomotorie. La unele persoane bâlbâite, monitorizarea activităţii musculare atestă "mioclonii" ale laringelui, mai exact contracţii musculare involuntare, care perturbă vorbitul.

Din ce în ce mai numeroase în ultimii 20 de ani, cercetările în domeniu au permis mari progrese în ceea ce priveşte înţelegerea cauzelor ce stau la originea bâlbâielii. Mai multe studii au arătat că există în mod clar o componentă genetică în apariţia acestei boli. Desigur, nu există o genă a bâlbâielii, însă oamenii de ştiinţă au identificat deja mai multe zone cromozomiale care ar putea avea un rol în dezvoltarea bolii. Astfel, balbuţia ar fi rezultatul unor numeroase interacţiuni între mai multe gene, dar şi cu mediul în care se dezvoltă copilul. "Nu te naşti bâlbâit, ci cu o predispoziţie la bâlbâială", insistă Monfrais.

Specialiştii în domeniul neuroştiinţei au adus multe elemente noi pentru înţelegerea bâlbâielii. "Cauza primară a acestei afecţiuni este legată de capacitatea creierului de a trata vorbirea şi limbajul", explică Luc de Nil, profesor la Departamentul pentru patologia vorbirii şi limbajului din cadrul Universităţii din Toronto, ajungându-se la următoarele constatări: creierul persoanelor bâlbâite prezintă diferenţe în acelaşi timp anatomice şi funcţionale comparativ cu cel al persoanelor nebâlbâite. "La persoanele cu balbuţie a fost remarcată o hiperactivitate cerebrală în special în momentul în care acestea iau cuvântul", explică Luc De Nil.

Un studiu publicat recent de echipa profesorului De Nil a dezvăluit că structura creierului este modificată în cazul copiilor care suferă de balbuţie. În unele zone cerebrale, proporţia de materie cenuşie (stratul extern al creierului) ar fi mai puţin densă, iar conexiunile neuronale - mai puţin eficace. Urmează ca oamenii de ştiinţă să explice legătura care există între aceste modificări şi mecanismele balbuţiei.

Istoricul pacientului şi vârsta lui sunt între cei mai importanți factori pentru a depăși acestă afecțiune. Tehnicile de reeducare practicate de ortofonişti specializaţi sunt o primă soluţie în majoritatea cazurilor. Aceste tehnici pot fi acompaniate de terapii cognitiv-comportamentale, care au drept scop ajutorarea persoanei în a-şi depăşi stresul şi jena pe care aceasta o dezvoltă adesea ca urmare a respectivului handicap. În condiţiile în care balbismul este acompaniat de perturbări de atenţie, un tratament medicamentos poate fi luat în calcul.

"Asociaţiile şi grupurile de pacienţi constituie de asemenea forme preţioase de ajutor pentru a beneficia de un sfat sau de un sprijin concret. Mai multe persoane cu balbuţie au creat chiar şi bloguri, uneori şi filme, pentru a comunica pe marginea handicapului lor şi a ieşi din izolarea pe care acesta o poate provoca", subliniază Marie-Claude Monfrais, citată de "Le Figaro".