La Catedrala Patriarhală din Bucureşti, în a doua zi a Postului Mare, pe 4 martie 2014, Slujba Canonului Sfântului Andrei Criteanul a fost oficiată de Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, în prezenţa a sute de credincioşi.

La final, Preasfinţia Sa a rostit un cuvânt de învăţătură în care a arătat faptul că „Sfântul Andrei Criteanul aduce în faţa noastră un nor de mărturii, de oameni care au strălucit prin virtute devenind persoane iubite, împreună locuitori cu Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor. De asemenea, în dorinţa lui de a ne îndemna să ne ferim de lucrurile păcătoase aminteşte şi chinurile unor persoane ale Legii vechi care din păcate au lucrat răutate şi viclenie în această lume, de aceea rămân pentru totdeauna pilde de viclenie”.

Când a alcătuit Canonul de Pocăinţă, Sfântul Andrei Criteanul a vizat, între altele, creşterea interesului pentru citirea Sfintelor Scripturi, în rândul credincioşilor din vremea sa.

Acele îndemnuri sunt valabile şi astăzi, a mai arătat Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul: „Lectura Canonului din seara aceasta şi din următoarele două seri care vor urma şi repetarea textului integral în miercurea din Săptămâna a cincea a acestui sfânt şi mare Post este un îndemn pentru a cerceta Scripturile şi pentru a aduce în faţa sufletului nostru aşa cum a făcut Sfântul Andrei Criteanul în seara aceasta de toţi cei din Legea veche şi Legea nouă ca să urmăm faptele cele iubite de Dumnezeu ale drepţilor şi să fugim de păcatele celor vicleni şi astfel să moştenim şi să aflăm şi noi nu Canaanul cel pământesc, ci Împărăţia Cerurilor cea gătită nouă încă de la zidirea lumii”.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul (660-740) sau Canonul cel Mare, cum mai este numit, cuprinde 250 de stihiri, spre deosebire de 30, câte are un canon obişnuit. Canonul a fost alcătuit de către Sfântul Andrei, fie pe când se afla în Constantinopol, înainte de a fi hirotonit arhiepiscop al Gortynei, Creta (692), sau la puţin timp după aceea (712). Slujba aceasta specifică Postului Mare evidenţiază necesitatea pocăinţei, fără de care nu poate exista restaurare şi, respectiv, mântuire. (Sursa: basilica.ro)