Sfinţii Martiri sau Mucenici Militari împodobesc cu numele lor calendarul Bisericii, ei fiind, prin viaţa şi jertfa lor, modele sau icoane de lumină pentru toţi creştinii ortodocşi. Însă, mulţi dintre aceştia au rămas necunoscuţi de-a lungul timpului, după ce şi-au jertfit viața lor, mărturisind cu mult curaj pe Domnul Iisus Hristos.

1. Evlavia ortodoxă față de Sfinţii Martiri Militari.

Având în vedere evlavia poporului român faţă de Sfinţii Mucenici Militari, precum şi pentru a evidenţia jertfa soldaţilor creştini din toate timpurile, dar şi lucrarea preoţilor militari, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, prin hotărârea nr. 4091/6 iunie 2026, înscrierea în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române a sărbătorii Soborului Sfinţilor Martiri Militari, cu data de cinstire în ziua de 26 octombrie.

De asemenea, pentru a sublinia rolul deosebit al asistenţei religioase militare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, prin hotărârea nr. 6333/4 iulie 2025, instituirea în Patriarhia Română a Zilei Clerului Militar în data de 26 octombrie a fiecărui an. În acest context, noi am recomandat înființarea unui cor al preoților militari, căruia i-am dat un nume latin: „Sacerdotes Militares”. Acest cor a fost azi prezent şi activ liturgic la proclamarea sărbătorii Soborului Sfinţilor Martiri Militari.

Proclamarea sărbătorii Soborului Sfinţilor Martiri Militari are loc astăzi, luni, 26 octombrie 2026, în ziua sărbătoririi Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, unul dintre sfinţii martiri militari foarte cunoscuţi, aici, pe Colina Bucuriei, în lumina harică şi sfântă a hramului de toamnă al Catedralei Patriarhale istorice din Bucureşti.

Alături de moaştele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, în baldachinul din incinta Catedralei Patriarhale istorice, se află moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ale Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, ale Sfintei Cuvioasei Elisabeta de la Pasărea, precum şi un fragment din moaştele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Moaştele tuturor sfinţilor martiri sau mucenici au fost cinstite dintotdeauna, în mod deosebit, de către creştini.  Pe  mormintele martirilor au fost ridicate biserici, iar în Biserica Ortodoxă, când se sfinţeşte o biserică nouă, în piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar şi în Sfântul Antimis sunt depuse numai moaşte de martiri, deoarece iubirea lor jertfelnică se aseamănă cel mai mult cu iubirea jertfelnică a Domnului Iisus Hristos (cf. Apocalipsa 6, 9; 7, 14-15; 8, 3-4).

În acest sens, adresându-se păgânilor care îi denigrau pe creștinii cinstitori ai moaştelor sfinţilor martiri, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Un om ca toţi oamenii nu poate săvârși minuni după moarte; mucenicul însă poate săvârși multe și mari minuni; nu ca să ajungă mai strălucit, că nu are nevoie de slavă de la oameni, ci ca tu, necredinciosule, să afli că moartea mucenicului nu este moarte, ci început de viaţă mai bună (…). Nu te uita la aceea că trupul mucenicului stă lipsit de lucrarea sufletească, ci uită-te la aceea că se află în el o altă putere, mai mare chiar decât sufletul, harul Sfântului Duh, dând tuturor dovezi despre înviere prin minunile pe care le face. Căci, dacă Dumnezeu a dăruit trupurilor moarte și chiar celor prefăcute în pulbere o putere mai mare decât tuturor trupurilor vii, cu atât mai mult le va dărui o viaţă mai bună decât cea dintâi.”[1]

Sfinți Martiri Militari, unii simpli soldați, alții ofițeri de rang înalt, în vremea lor, dovedesc peste veacuri, prin pilda vieţii lor, că Armata și Biserica împărtășesc valori comune: curajul mărturisirii dreptei credinţe în Domnul Iisus Hristos, iubirea față de aproapele, de țară și de neam, spiritul de jertfă sau sacrificiu până la moarte. Chipurile luminoase ale martirilor militari împodobesc astăzi cele aproximativ 150 de biserici și capele militare, construite în incintele unităților și obiectivelor militare din România.

2. Întreaga istorie a poporului român este o istorie a jertfei și a biruinței, a sacrificiului şi a victoriei, a Crucii și a Învierii.

Această taină a legăturii dintre Cruce și Înviere, dintre suferinţă şi biruinţă, în istoria poporului român, nu este subliniată doar în predica Bisericii noastre, ci și în spaţiul public. Este de reținut faptul că, în anul 1881, când România a devenit regat, a fost creată o stemă adecvată pentru Regatul României.

Astfel, corbul cu crucea neagră în plisc, din stema domnitorilor români Basarabi, a fost înlocuit cu vulturul roman auriu purtând crucea aurie în plisc. Vulturul de pe stema Regatului României poartă crucea latină în plisc, pentru a arăta că poporul român a fost încreştinat (botezat) lent, adânc şi treptat, începând cu formarea sa ca popor nou în istorie, din geto-daci şi romani, după cucerirea Daciei de către romani (în anii 105-106 după Hristos).

Vulturul roman (aquila) este, în acelaşi timp, simbolul romanității şi al statului –  Regat, iar coroana vulturului este semnul suveranităţii. Însă, în mod semnificativ, culoarea vulturului nu este cenușie, ci aurie, ca şi crucea din pliscul vulturului, deoarece poporul român s-a încreştinat (botezat) pe când se forma ca popor nou în istorie (Botezul creştin se mai numeşte şi Sfânta Luminare).

Vulturul auriu de pe stema României este purtător de cruce latină, care se înalţă în lumina Învierii, deoarece poporul român, prin credinţă şi sacrificiu, a transformat suferinţa în biruinţă şi jertfa în glorie sau demnitate.

După Primul Război Mondial, pe zidul exterior al Mausoleului de la Mărășești (1938), ridicat spre cinstirea eroilor români, care s-au jertfit pentru apărarea patriei, se află înscris troparul Învierii Domnului, și anume: „Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Iar pe Arcul de Triumf din București (1936) se află următoarea inscripție: „După secole de suferințe creștinește îndurate și după lupte grele pentru păstrarea ființei naționale, după apărarea plină de sacrificii a civilizației umane, s-a îndeplinit dreptatea și pentru poporul român”. Pe scurt, nimic nu s-a primit cadou de la alte popoare, ci victoria a fost obţinută prin jertfa românilor şi prin harul credinţei lor în Hristos Cel Răstignit şi Înviat.

Din acest motiv, Catedrala Mântuirii Neamului sau Catedrala Naţională are ca prim hram Înălţarea Domnului – Ziua Eroilor. Iar al doilea hram al acesteia este Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.

Ca simbol al acestei legături între iubirea jertfelnică şi credinţa apostolică, în seara zilei de 24 noiembrie 2018, cu o zi înainte de sfințirea Altarului Catedralei Naționale, în piciorul Sfintei Mese din Altar, am aşezat personal un pachet mare cu mai multe liste, conținând sute de mii de nume de eroi români, pe care ni le-a furnizat Ministerul Apărării Naționale, pentru ca totdeauna să fie pomeniți eroii poporului român în catedrala dedicată lor, Catedrala Mântuirii sau a Biruinţei Neamului ori Catedrala Naţională.

În plus, din cele șase clopote de la această Catedrală Națională, cel mai mare (25 tone) este dedicat pomenirii eroilor români din toate timpurile, încât clopotul eroilor români din Catedrala Națională este, în prezent, cel mai mare clopot european (cu balans).

De asemenea, în Imnul României, poetul Andrei Mureşanu a reușit să surprindă, într-unul dintre versuri, conlucrarea istorică dintre Biserică și Armată, pentru apărarea Patriei, credinţei, libertăţii şi unităţii poporului român: „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”. Acest vers înseamnă că mulţi preoți militari au însoţit soldaţii români pe câmpurile de luptă.

Preoţii militari prezenți pe front au spovedit soldații, i-au împărtășit, i-au încurajat în grele încercări, pe cei răniți i-au îngrijit alături de monahiile şi monahii din mănăstiri sau din spitalele de campanie și i-au pomenit în rugăciune, iar pe cei ce s-au jertfit pe câmpurile de luptă i-au înmormântat cu cinstea ce se cuvine unor eroi ai poporului român.

Activitatea de pe front a preoților români a fost exemplară și plină de eroism, fiind unanim apreciată de către comandanții Armatei Române. În acest sens, Mareşalul Constantin Prezan, erou şi fost membru de onoare al Academiei Române, spunea despre preoţii români care au însoțit soldaţii pe câmpurile de luptă din Primul Război Mondial aceste cuvinte: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care, alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam”[2].

Iar Generalul Ioan Răşcanu, Ministrul de Război, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar, susţinută la 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, a afirmat următoarele: „Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoțimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi, ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre”[3].

3. În istoria poporului român Biserica și Armata au fost mereu două instituții naţionale fundamentale, într-o armonioasă legătură.

Ambele instituţii au sprijinit cu mult devotament poporul român atât de încercat de greutăţile vremurilor. Cronicile şi Letopiseţele care consemnează jertfelnicia poporului român amintesc şi de faptul că preoții s-au aflat alături de ostașii români în toate luptele pe care poporul nostru a trebuit să le poarte pentru apărarea patriei şi a credinţei ortodoxe strămoșești, precum şi pentru dobândirea independenței şi a unităţii naţionale.

Preoții militari constituie un corp distinct al personalului militar, fiind liantul dintre cele două instituții de bază ale poporului român, Biserica Ortodoxă Română şi Armata României.

Un prim moment de referință în organizarea asistenței religioase militare îl constituie anul 1850, când, în Țara Românească, sub îndrumarea marelui spătar Nicolae Ghica, au fost stabilite unele modalități pentru asigurarea prezenței preoților în garnizoanele București, Craiova și Brăila[4].

Procesul de organizare instituțională a asistenței religioase militare a continuat prin promulgarea de către Domnitorul Carol I, viitorul Rege al României, a Regulamentului pentru clerul din armata permanentă, aprobat în anul 1870, prin Decretul nr. 603. Acesta reprezintă primul Regulament care a  stabilit un cadru organizat pentru prezența și activitatea preoților în structurile militare române[5].

Pentru o mai bună coordonare a preoților militari, în timpul Primului Război Mondial, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a propus Marelui Cartier General al Armatei Române, în luna mai a anului 1915, ca preotul Constantin Nazarie, profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie din București, să fie numit ca „Protopop al preoților de armată” și „Șef al Serviciului Religios”, fapt care s-a împlinit[6].

În anul 1921, a fost înființată o Episcopie a Armatei, care a asigurat, pentru o perioadă, coordonarea activităţii clerului militar român. Însă, în anul 1948, în contextul instaurării regimului comunist ateu, Episcopia Armatei a fost desființată[7].

După înlăturarea regimului comunist, în decembrie 1989, asistența religioasă a revenit în unitățile militare. Iar, în anul 1995, a fost reluat efectiv procesul de organizare instituțională a asistenței religioase militare, prin semnarea unui Protocol între Ministerul Apărării Naționale și Patriarhia Română[8].

Un moment deosebit pentru asistența religioasă militară l-a constituit adoptarea Legii nr. 195 din 6 noiembrie 2000 privind constituirea și organizarea clerului militar, completată și modificată apoi prin Ordine ale Ministerului Apărării Naționale[9]. De asemenea, în anul 2014, a fost elaborat un Regulament privind asistenţa religioasă în Armata României[10].

Recent, Patriarhia Română și Ministerul Apărării Naționale au făcut propuneri pentru modificarea și completarea documentelor normative privind clerul militar.

Amintim și faptul că în luna februarie 2023, împreună cu Ministerul Apărării, Patriarhia Română a găzduit cea de-a 34-a Conferința Internațională a Șefilor Capelanilor din țările membre NATO, eveniment care a prilejuit aprecieri importante privind persoana și rolul preotului militar în contextul geo-politic actual.

Este necesar şi benefic astăzi ca preoții militari să continue cu har, onoare și dăruire tradiția sfânta a asistenței religioase în Armata României. O armată puternică se definește prin comandanţi şi soldaţi bine pregătiți în științele militare, dar și întăriți moral și sufletește prin lucrarea spirituală a preoţilor militari.

Ne rugăm lui Dumnezeu, ca pentru mijlocirea Sfinţilor Martiri Militari, precum şi ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou şi Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea, să reverse harul păcii Sale peste lumea de azi, tulburată de multe conflicte, şi să ne dăruiască tuturor sănătate şi mult ajutor în toată fapta cea bună!

† Daniel
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note:

[1] „Cuvântare la Sfântul sfinţit Mucenic Vavila”, I, în: Sfântul Ioan Gură de Aur, Predici la sărbători împărătești și Cuvântări de laudă la sfinţi, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, Editura Basilica, București, 2015, pp. 319-320.

[2] Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoţi în lupta pentru făurirea României Mari (1916-1919), Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p. 184.

[3] Conf. dr. Aurel Pentelescu, Conf. dr. Gavriil Preda, „Jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul pentru întregirea Neamului (1916–1919)”, în volumul: Eroi şi Morminte, realizat de Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor (coordonator dr. Cătălin Fudulu), Editura Alpha MDN, Bucureşti, 2007, p. 8.

[4] Gheorghe Vasilescu, „Asistența religioasă în oastea Țării Românești în 1850-1870”, în volumul: Armata și Biserica, coordonator Ilie Manole, Col. Revista de Istoria Militară, București, 1996, pp. 132-135;

[5] Ilie Manole, Preoţii și oștirea la români (1830–1948), Editura Daniel, Târgovişte, 1998, p. 39;

[6] Constantin Nazarie, Activitatea preoților de armată în campania din anii 1916–1919, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1921, p. 8;

[7] A se vedea: Ilie Manole, Preoţii şi oştirea la români (1830–1948), pp. 85-105;

[8] Protocolul cu privire la organizarea și desfășurarea asistenţei religioase în Armata României, 1995.

[9] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 13 noiembrie 2000;

[10] Ordinul M2/2014, modificat și completat prin Ordinul M158/2023.