Povestea unui învingător

17 Noiembrie 2011 20:39 Arhiepiscopia Iaşilor

Pe 13 iulie, „Ziarul Lumina“, în ediţia de Moldova, îşi invita cititorii la un exerciţiu de solidaritate. Părintele Vasile Florariu, paroh într-o localitate de lângă Iaşi, trecea printr-o cumplită suferinţă, necesitând de urgenţă un transplant de ficat.

În ţară, un sistem sanitar aflat şi el în suferinţă nu i-a putut da certitudinea că îl poate salva. Speranţa că se poate face bine a venit însă de la o clinică specializată din Regensburg, Germania. Costul uriaş al intervenţiei (140.000 de euro) depăşea cu mult posibilităţile familiei părintelui Florariu. Dar asta nu i-a împiedicat nici pe soţie, nici pe cei şapte copii să spere că vor face imposibilul şi că-şi vor ajuta tatăl să se facă bine. S-au rugat neîncetat, au bătut la orice uşă şi au mulţumit pentru orice ajutor, fie el cât de mic. Speranţa şi nădejdea şi-au pus-o în Dumnezeu şi în oameni. Dumneavoastră, cititorii noştri, le-aţi fost alături cu gândul, cu rugăciunea, cu gestul de a dona o sumă din puţinul pe care-l aveţi, pentru ca acest vrednic părinte să se poată întoarce sănătos acasă. Prin eforturile familiei, cu împrumuturi mari, dar mai ales cu ajutorul dumneavoastră, al celor care aţi dat o mână de ajutor, părintele Florariu a putut beneficia în cele din urmă de transplantul hepatic.

Cronica unei drame cu final fericit

E început de iulie. Internat într-o clinică de specialitate din Iaşi, având în antecedente o hepatită cu virus C, părintele Vasile Florariu resimte degradarea tot mai accelerată a stării sale de sănătate. La finalul a două săptămâni de internare, puterile îi sunt pe sfârşite. Medicii nu-i mai dau nicio şansă. Posibilitatea unui transplant hepatic, oriunde în ţară, pare imposibilă. Birocraţia şi listele lungi de aşteptare nu sunt o soluţie pentru urgenţa cu care ar trebui tratat cazul său. Familiei i se dă un verdict necruţător: în spitalul ieşean nu se mai poate face nimic.

Urmează cumplite ore de zbucium, de lacrimi, de suferinţă, tămăduite, în răstimpuri, în rugăciune. La patul părintelui Florariu se roagă deopotrivă copiii, doi dintre ei deja preoţi, prieteni, cunoscuţi. Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ajunge la căpătâiul părintelui, îl binecuvântează şi îi mângâie suferinţa.

Duminică, şapte preoţi săvârşesc Sfântul Maslu în spital, chiar în Secţia de Terapie Intensivă, rugându-se pentru sănătatea părintelui Vasile. În acelaşi timp, în biserica de la Satu Nou, acolo unde părintele este paroh, alţi şapte preoţi săvârşeau Sfântul Maslu. În timpul slujbei, un telefon de la o rudă din Bucureşti anunţă că nu e totul pierdut. Undeva, în Germania, există o clinică în care părintele s-ar putea face bine. Se scurg ore de chin, în care speranţa şi deznădejdea îşi fac loc rând pe rând. Fişa medicală a pacientului este trimisă spre analiză medicilor germani. Răspunsul vine nesperat de repede: starea de sănătate a pacientului, deşi precară, poate fi redresată. Trebuie deplasat de urgenţă în Germania, la Regensburg, pentru a fi investigat şi pregătit pentru tratament sau pentru un eventual transplant.

Gândurile costurilor uriaşe nu-i sperie pe cei din familia Florariu şi nici nu-i opresc din drum. Se gândesc doar la faptul că tata se va face bine şi asta le dă puterea de a trece peste orice obstacol. Protectori, nu-i dau părintelui vestea decât cu două ore înainte de sosirea avionului medicalizat din Germania.

Urmează transportul pacientului spre Regensburg. În avionul salvator, aflat la 10.000 de metri altitudine, părintele resimte o linişte şi o pace dincolo de fire. În România, familia se roagă să ajungă cu bine.

Impactul cu sistemul medical german e copleşitor. Procedurile respectate la sânge, aparatura sofisticată, existenţa unei excelente terapii a durerii, amabilitatea şi încrederea cu care medicii l-au abordat încă din prima zi l-au făcut să uite că e bolnav. Începe lupta: în ţară, familia luptă pentru a strânge banii necesari tratamentului, în Germania începe curs contra-cronometru, pentru ca starea bolnavului să permită transplantul. Se caută un donator, iar testele, grele şi interminabile parcă, îl desemnează în cele din urmă pe Teofil, unul dintre băieţii părintelui, ca fiind compatibil.  Pe 9 august are loc intervenţia, iar după trei zile de emoţii şi tatăl, şi fiul încep o viaţă nouă.

Pe 5 octombrie, după o lungă perioadă de recuperare, părintele se întoarce în ţară, fericit să-şi revadă familia, avându-i în suflet şi în rugăciune pe toţi cei ştiuţi şi neştiuţi, care au pus umărul la vindecarea sa.

Experienţa germană

Poate că finalul ar fi fost altul, dacă părintele Vasile n-ar fi avut şansa de a ajunge la spitalul german. Sună cinic, dar din nefericire Sănătatea românească - mă refer la sistem, şi nu la medici - este, la început de secol XXI, încă neputincioasă. Lipsesc materialele sanitare, aparatura performantă, în timp ce inerţia sistemului pare că nu suferă modificări niciodată. Spuneam că mă refer la sistem şi nu la medici, pentru că, ironie sau nu, la Regensburg, pregătirea pentru intervenţie, respectiv anestezia generală, a fost realizată de un foarte bun medic român. „A fost curios pentru mine faptul că nimic din ceea ce se întâmpla cu mine - investigaţii, proceduri, tratamente - nimic nu era dureros. Medicii germani fac orice ca bolnavii  să se simtă fericiţi. M-a frapat, chiar de a doua zi după internare, faptul că eu n-am mai fost considerat bolnav. Când mi s-a adus masa, am rămas perplex: nici urmă de mâncare de regim, nimic nu-mi era interzis“, povesteşte părintele Vasile Florariu. Aceleaşi stări de totală uluire le-a trăit şi la câteva zile după transplant, când medicii l-au trimis în sala de gimnastică, pentru a face exerciţii de recuperare.

Un lung proces de recuperare

Momentele de după intervenţie i-au dat părintelui răgaz să înţeleagă şansa ce i se oferise, să cuprindă cu mintea şi cu sufletul întreg noianul de încercări prin care a trecut. „Mi-am înălţat gândul la Dumnezeu, am mulţumit că văd lumina zilei, m-am gândit la familie şi la toţi binefăcătorii mei, care mi-au dat şansa aceasta. Vedeam lucrarea lui Dumnezeu în tot ce se întâmplase în jurul meu. Vedeam mâna lui Dumnezeu prin ei, cei care-mi fuseseră aproape“, îşi aminteşte părintele Florariu.

Din cauza unui stafilococ auriu, cu care părintele s-a procopsit în timpul internării în România, recuperarea de după transplant a mers ceva mai greu. În mod normal, perioada de refacere ar fi trebuit să dureze între două şi opt săptămâni. După două săptămâni însă, stafilococul a început să-şi facă „treaba“, supurând în zona în care se făcuse intervenţia. Recuperarea a continuat, timp de opt săptămâni, iar după întoarcerea în România supravegherea medicală a continuat şi continuă. În fiecare zi trebuie să ajungă la spital, pentru a i se schimba pansamentele, iar la începutul anului viitor va trebui să plece la un control medical, la Regensburg, pentru că regenerarea ficatului durează între şase luni şi un an de zile.

„Copiii mei au lucrat ca într-un stup“

A vorbi despre familia Florariu e o bucurie care merită împărtăşită. Copii şi părinţi, deopotrivă, întruchipează modelul fidel şi profund al familiei creştine. E o încântare să-i vezi, dar mai ales să-i cunoşti. Într-o lume tot mai grăbită, în care a vorbi despre valorile familiei pare să fi devenit un clişeu învechit, aceşti oameni sunt mărturia vie a dragostei faţă de aproapele şi a credinţei nedisimulate.

Părinţii şi cei şapte copii au trecut împreună prin încercări grele, din care au ieşit întotdeauna parcă mai întăriţi în credinţă. În urmă cu 10 ani, mama, Varvara Florariu, a suferit nu mai puţin de cinci intervenţii chirurgicale, luptând împotriva unui cancer recidivant. Au învins boala împreună, rugându-se şi crezând cu tărie în puterea lui Dumnezeu. Acum, când tatăl lor a căzut în grea suferinţă, s-au strâns din nou, de data aceasta în jurul lui, îmbărbătându-l, făcând tot ce s-a putut pentru a se însănătoşi.

„Mult timp am meditat la cum Dumnezeu a rânduit să fie o echipă familia asta a mea… Ca într-un stup de albine - fiecare cu jertfa sa“, spune părintele Vasile. Şi nu greşeşte deloc.

Alexandru, băiatul cel mare, preot la Hodora, timp de 60 de zile, zi de zi, a săvârşit Sfânta Liturghie în biserica de la Satu Nou, unde părintele Florariu este paroh, rugându-se neîncetat pentru vindecarea sa.

Ionuţ, celălalt băiat preot, la fel ca şi Emanuel (student în anul IV la Teologie, în Iaşi) au stat cu rândul la căpătâiul tatălui lor, în Regensburg, timp de trei luni de zile, părintele Ionuţ împărtăşindu-l zi de zi. „Este foarte rar să vezi graniţa dintre viaţă şi moarte, să ai speranţa că se va rezolva totul, dar şi incertitudinea dată de faptul că nu ştiam dacă se vor strânge banii necesari pentru transplant. A trebuit să fiu tare pentru tata, să-l încurajez pe el, să-i susţin moralul, să am grijă de el, pentru că eram singura lui legătură cu lumea de acolo. După operaţie, mi s-a luat o piatră de pe inimă; ştiam că am făcut tot ce se putea face şi că de-acum doar Dumnezeu hotăra mai departe“, povesteşte părintele Ionuţ, preot în parohia Rediu-Scobinţi.

În ţară, Andrei a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a strânge uriaşa sumă necesară transplantului. A bătut la toate uşile, a îndurat umilinţe, reproşuri, refuzuri brutale uneori, dar a simţit şi bucuria binelui făcut de oameni simpli, care au dăruit un bănuţ din puţinul lor, într-un gest de suprem altruism. A făcut afişe prin care făcea apel la generozitatea oamenilor şi le-a distribuit în bisericile şi mănăstirile din toată Moldova, ba chiar şi din Ucraina şi Republica Moldova. „Dacă tata a pomenit de stupul de albine, eu m-am simţit ca într-un adevărat cor. Spun asta, pentru că dacă o voce slăbeşte din intensitate, automat corul falsează; dacă cineva dintre noi nu-şi făcea treaba cum trebuie, imediat s-ar fi simţit şi lucrurile n-ar mai fi mers la fel de bine. Am constatat că foarte multă lume s-a rugat intens pentru noi: oamenii din parohie, protopopiatele din Moldova, oameni simpli, necunoscuţi, mulţi, foarte mulţi. Ne-au încurajat mereu cu îndemnul: «Fiţi tari în rugăciune, pentru că Dumnezeu există cu adevărat». Asta ştiam, ştim şi vom şti de-acum încolo toată viaţa. Toate evenimentele ce s-au întâmplat în familia noastră ne-au întărit în credinţă. Ceea ce ne rămâne nouă este să mărturisim răspicat şi tare că Dumnezeu există cu adevărat“, spune Andrei Florariu, masterand al Facultăţii de Teologie din Iaşi.

Iustina şi Paula, cele două fete ale familiei, au fost alături de mama lor, acasă, trecând şi ele prin grele şi chinuitoare stări de incertitudine, rugându-se şi încurajându-se reciproc. „A fost o perioadă foarte grea. Dar rugăciunea m-a făcut să sper, să am nădejde şi, când era mai greu, luam cheile de la biserică, fugeam repede la Maica Domnului şi mă linişteam“, spune soţia părintelui, Varvara Florariu.

Gestul suprem a revenit lui Teofil, cel mai mic dintre băieţii familiei Florariu, care i-a dăruit tatălui parte din viaţa lui: lobul drept al ficatului. „Chiar înainte să ştiu ce grupă sanguină am, am avut o presimţire. Am ştiut că eu voi fi. Primul gând după ce a trecut efectul anesteziei a fost să întreb dacă tata e bine“, îşi aminteşte Teofil, student în anul II la Facultatea de Teologie din Iaşi.

Şi, slavă Domnului, tata era bine!

Părintele Florariu are în continuare nevoie de sprijin

Deşi operaţia de transplant a fost considerată un real succes, lungul proces de recuperare presupune în continuare costuri mari. În plus, pentru a reuşi să strângă cei 140.000 de euro necesari intervenţiei, familia Florariu a contractat împrumuturi mari, pe care trebuie să le restituie. De aceea, vă invităm în continuare să fiţi alături de acest vrednic părinte, să-l ajutăm cu toţii să treacă şi peste perioada recuperării. „Îi rugăm pe toţi cei cu suflete mari, pe care i-am simţit alături de noi în toată această perioadă, să ne ajute în continuare, pentru ca tata să se facă bine“, spun copiii părintelui Florariu.

Prin intermediul „Ziarului Lumina“, familia pr. Florariu face apel către toţi cei care pot face un efort financiar cât de mic, să doneze sumele în conturile deschise la BRD, sucursala Iaşi:

Titular cont: Florariu Varvara

Cont în euro: RO65BRDE240SV86989232400

Cont în lei: RO69BRDE240SV86989152400

Citiţi şi: http://www.ziarullumina.ro/articole;1661;1;59790;0;Sa-l-ajutam-pe-parintele-Florariu-sa-se-faca-bine!.html

Dumnezeu lucrează prin oameni

De bună seamă acesta va rămâne crezul  etern al părintelui Florariu. Şi pe bună dreptate, pentru că minunea ce s-a produs în cazul său a fost făcută prin oameni. În Germania, părintele Vasile Reuţ, preot la biserica din Regensburg, i-a sprijinit din toate puterile, oferindu-le găzduire şi neprecupeţind nici un efort în a-i ajuta. „Avea copilul bolnav, iar soţia părintelui venea în fiecare zi la spital de dimineaţă până seara, le traducea, îi însoţea la fiecare investigaţie. Şi-a neglijat familia, copilul, pentru noi. Ne vom ruga toată viaţa pentru sănătatea lor, pentru gestul pe care l-au făcut de a găzdui practic nişte străini trei luni de zile“, spune soţia părintelui, Varvara Florariu. „Aici, când am ajuns, am întâlnit un alt om cu inimă de aur, care mă uimeşte prin bunătate şi prin dăruirea lui: dr. Florin Grecu. Monica Bârlădeanu şi Bobby Păunescu m-au ajutat, de asemenea, enorm. Mă voi ruga mereu pentru ei“, completează părintele Florariu. Acestora li se adaugă mulţimile de oameni cu suflete mari din toate colţurile ţării, care s-au rugat pentru vindecarea sa, care au dăruit din puţinul lor, constituind un exemplu de solidaritate. Familia preotului Vasile Florariu vă mulţumeşte dumneavoastră, tuturor celor care le-aţi fost alături în gând, în fapt şi mai ales în rugăciune.

„Să nu deznădăjduim nici o clipă!“

Părintele Vasile Florariu: „Faptul că Înalt Preasfinţitul Mitropolit Teofan a fost la căpătâiul meu în spital şi m-a binecuvântat şi că mă are mereu în rugăciune, la fel şi Preasfinţitul Calinic Botoşăneanul, care i-a îndemnat pe preoţi să mă pomenească în rugăciunile lor, mi-a dat atâta putere!... Ştiam că Dumnezeu e cu mine. Eu cred că din experienţa aceasta a mea trebuie să învăţăm cu toţii să nu deznădăjduim nici o clipă; s-avem credinţa şi nădejdea la Dumnezeu, că El nu vrea să ne prăpădească. Dacă nu ne minunăm de Dumnezeu în tot ceea ce face cu noi, înseamnă că nu L-am cunoscut cu adevărat. Indiferent de cum te numeşti sau cine eşti, când Dumnezeu doreşte să te facă bine, are metodele Lui“.

 

Ultimele din categorie