Anul 43 al domniei lui Ştefan cel Mare (1500) face parte din faza de apogeu a politicii externe de echilibru practicate de marele voievod, fiind perioada în care Moldova capătă un alt statut, devenind un factor cu o anumită pondere în politica internaţională. 1500 este pentru Ştefan cel Mare un an al diplomaţiei, suveranul moldav încercând să profite de conflictele dintre veneţieni şi otomani pentru a-şi confirma poziţia în regiune şi pentru a recupera teritorii pierdute. În 1500, voievodul moldav rupe pacea cu Poarta (încheiată în 1489) şi se angajează în luptă fără a avea promisiuni de la veneţieni sau alte puteri creştine implicate în conflict. Refuză să mai plătească haraciul şi ordonă mutilarea solului turc venit după tribut. Acţiunile militare ale Moldovei din anul 1500 au fost dublate de cele diplomatice, Ştefan cel Mare asumându-şi rolul de mediator în conflictul izbucnit între Lituania şi tătari. Politica externă a lui Ştefan în anii 1499-1500 s-a caracterizat printr-o îmbinare de mici bătălii şi mult efort diplomatic. Acţiunile militare ale lui Ştefan cel Mare pot fi privite, în contextul politic al anului 1500, ca o contribuţie a Moldovei la efortul european de cruciadă, prin dislocarea unor forţe armate otomane. Ştefan cel Mare a încercat să se integreze unui sistem de alianţe care să ferească Moldova de furia otomană, dar care să contrabalanseze intenţiile expansioniste ale vecinilor. Dincolo de acţiunile militare şi de activitatea diplomatică, Ştefan cel Mare şi-a concentrat atenţia pe obişnuitele danii. (C. Ciofu)