Din auditoriu a făcut parte profesor universitar dr. Ovidiu Gabriel Iancu de la Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, lector universitar doctor Cristina Budaciu de la Facultatea de Automatică şi Calculatoare a Universităţii „Gh. Asachi” şi lector universitar doctor inginer George Ţăranu de la Facultatea de Construcţii şi Instalaţii al aceleiaşi universităţi. Conferinţa face parte dintr-o serie de manifestări parohiale prilejuite de luna pentru viaţă iniţiată de Asociaţia „Studenţi pentru viaţă” din Bucureşti. Pe plan local, activităţile din satul Cercu vor continua cu oficierea slujbei de Vecernie şi a Sfintei Liturghii cu ocazia hramului bisericii de sărbătoarea „Bunei Vestiri”, în cadrul căreia va fi acordată o diplomă de apreciere unei mame jertfelnice din parohie şi se vor finaliza prin participarea enoriaşilor la Marşul pentru viaţă organizat în Iaşi de Departamentul Pro Vita din cadrul sectorului Misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor.

Redăm mai jos câteva dintre ideile principale extrase din conferință:

Pruncii – consolarea omului pentru pierderea nemuririi

Dumnezeu l-a creat pe om dintr-un singur motiv. Din iubire. Din iubire l-a creat Dumnezeu, pentru ca omul să se împărtăşească din această iubire veşnic, iar această participare a omului la iubirea lui Dumnezeu ar fi „alimentat” viaţa veşnică a omului pe pământ.

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit, iar starea de fericire ar fi fost păstrată într-un mod greu de înţeles pentru omul lumii de astăzi, prin comuniunea cu Creatorul său. Dumnezeu nu l-a creat pe om ca să sufere, să se îmbolnăvească, să se însingureze sau să moară, deoarece suferinţa, boala, însingurarea, moartea nu sunt constitutive fiinţei lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că însăşi chemarea la existenţă a omului a fost o chemare la relaţia fericită cu El. Prin harul pe care l-a dat omului, Dumnezeu l-a pus încă de la început în dialog cu El; nu a existat nici un moment în care omul să fie singur; nici măcar înainte de crearea Evei.

Omul, în schimb, a refuzat aceste daruri prin călcarea singurei porunci pe care Dumnezeu i-a dat-o pentru a-şi putea manifesta libertatea. Spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii că omul a căzut din cauza prea multor daruri ale lui Dumnezeu pentru care omul nu a făcut nimic pentru a le câştiga. Considerând starea fericită din rai un lucru minor, nedemn de a fi respectat, Adam şi Eva au dorit mai mult, mai repede, fără ajutorul lui Dumnezeu. Au căzut în cursa demonului care l-a prezentat pe Dumnezeu ca un Creator gelos pe posibilitatea oamenilor de a cunoaşte binele şi răul care ar oferi adevărata putere şi fericire, iar porunca de a nu mânca din pom ca o îngrădire, care le opreşte adevărata dezvoltare raţională. Au călcat porunca, au cunoscut răul şi tulburarea şi frica. Prin ei, răul a intrat în lumea materială.

Pentru ca răul să nu fie veşnic, să nu crească veşnic, Dumnezeu a pus moartea ca barieră împotriva lui. Şi chiar în blestemul rostit împotriva femeii: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale, în dureri vei naşte copii...” (Facere 3, 16)  a pus sămânţa binecuvântării: copiii, rod al unirii oamenilor şi al voinţei Sale divine.

În ciuda părerilor generalizate de astăzi tributare moştenirii comuniste şi secular-umaniste potrivit cărora un copil stă în calea dezvoltării carierei mamei şi un copil în plus este o problemă (nu o bucurie) în plus, adevăratul rost al naşterii de prunci este consolarea omului pentru pierderea nemuririi şi posibilitatea ca omul să se manifeste ca Dumnezeu faţă de copiii săi. Deşi tatăl şi mama au putere absolută asupra pruncului nou-născut, apoi asupra copilului, ei nu o folosesc în mod distructiv, ci doar spre binele copilului (sau cel puţin pentru binele pe care îl consideră ei pentru copil). Chiar şi atunci când copilul, tânărul greşeşte, pedeapsa părintelui vizează îndreptarea fiului, este dată cu milă, este dată pentru a evita repetarea greşelii şi consecinţe nefaste în primul rând pentru copil, apoi  pentru toată familia.

În câteva rânduri, vom încerca să schiţăm modul în care Biserica a dezvoltat învăţătura că cel mai frumos dar al lui Dumnezeu pentru oameni sunt copiii, dacă sunt crescuţi în frica lui Dumnezeu.

Apariția vieții

Fără vreo obligaţie, fără să aibă ceva de câştigat, Dumnezeu a oferit omului darul vieţii: „Jertfă şi prinos n-ai voit, dar trup mi-ai întocmit” (Psalmi 39. 9).

Rostul nașterii

Naşterea de prunci: consolare pentru pierderea nemuririi

Când protopărinţii au renunţat la viaţa dăruită de Dumnezeu care le-a spus „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2, 17), Dumnezeu le-a dat prin naşterea de prunci „cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, EIBMBOR, 1987, Omilia XVIII, 3,p. 214). Ei vor trăi prin copiii lor. Copiii sunt imaginea învierii (Ibidem, p. 214). Dacă, în Vechiul Testament, naşterea de prunci asigura perpetuarea neamului omenesc şi menţine vie în conştiinţa poporului naşterea unui Izbăvitor, în Noul Testament, odată cu întemeierea Bisericii, scopul principal era alături de continuitatea oamenilor pe Pământ „umplerea raiului” (Sfântul Nicolae Velmirovici) sau înveşnicirea vieţii prin efortul de a sincroniza viaţa omului cu planul/ ideea lui Dumnezeu pentru om (Părintele Galeriu).

Pruncul, dar al lui Dumnezeu

Importanța unirii trupești pentru nașterea de prunci este reliefată de sărbătorile instituite de Biserică în cinstea acestor evenimente precum „Zămislirea Sfintei Fecioare Maria” pe 9 decembrie sau „Zămislirea Sfântului Ioan Botezătorul” pe 23 septembrie. Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie nașterea și creșterea copiilor lui Dumnezeu: „Să nu atribuim nașterea de copii traiului împreună al soților sau altui fapt, ci Creatorului tuturor, care a adus pe om, de la neființă la ființă” (Idem, Omilia a XXI, III, p. 248) și iarăși „Nu știi, oare, că Dumnezeu are mai mult grijă decât tine de copilul tău?” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere II, TRAD CIT., Omilia a LIX, V, p. 263)

Copilul, model de curăție pentru părinți

Părinții vor vedea în Prunc ca și purtător al vieții nemurdărite de păcat imaginea lui Dumnezeu: „Pe spirala devenirii umane, pruncul și sfântul, ca realizare deplină a umanului, se regăsește pe aceeași verticală. Sfântul ca și pruncul te copleșește cu măreția simplă a purității și cu căldura bunătății lui și te face să te rușinezi de nivelul tău coborât de la umanitatea adevărată, de impuritatea și duplicitatea ta care îți apar dureros în față, prin comparația pe care o faci fără să vrei cu unii ca aceștia” (Preot Lector C. Grigoraș, Educația ridicată la treapta de sacerdoțiu creștin în pedagogia patristică în „Familia creștină astăzi”, p. 62).

Copiii – împlinire a părinților

Wolfhart Pannenberg afirma că „Structura eului este de exocentricitate, în aceeași măsură în care ființele umane pot fi ele însele numai în măsura în care există, pentru ceea ce este altceva decât ele”(Wolfhart Pannenberg, Antropology  Theological Perspective, traducere de Mattheu J. Oconnell, The Westminster Press, Philadelphia, 1985, p. 109, apud Pr. Lector Gh. Petraru, Familia creștină – Perspective misionare și ecumeniste în „Familia creștina azi”, p. 80). Soții își identifică rostul principal al existenței față de altele secundare în relația lor de creștere a copiilor în lumina lui Hristos: „În familie se experiază taina dăruirii de sine fără limită și familia este spațiu vital, sensibilizat, binecuvântat, sfințit pentru nașterea vieții, întru jertfă și rodire ce implică taina Crucii, a asumării integrale a condiției umane și a responsabilității pentru actele conjugale și consecințele lor”. (Ibidem, p.80-81).

Mediul perpetuării vieții: familia monogamă, alcătuită din bărbat și femeie

Voia lui Dumnezeu a fost de la început ca unirea dintre bărbat și femei în vederea procreației să fie exclusiv în cadrul căsătoriei monogame. Acest lucru este evidențiat de Domnul Hristos la Matei, 19, 5-6: ”...Și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”. Copiii au apărut de la început în cadrul familiei alcătuită dintr-un singur bărbat Adam şi o singură femeie: Eva, ca urmare a poruncii Domnului „Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Facere 1, 28), poligamia apărând prin descendenții lui Cain  (Facere 4, 19) pentru principalul motiv de a avea mai mulți copii (Psalmi 127, 3-5) (Petre Semen, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în „Familia creștină azi”, p. 11). Dar Hristos care a ridicat căsătoria la nivel de Sfântă Taină radicalizează principiul fidelității conjugale pentru toată viața: „Oricine se uită la femeie, poftind-o a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28).

Lipsa copiilor – blestem pentru familie

Dorinţa de a face copii era atât de prezentă în lumea iudaică încât lipsa unui copil era considerată o catastrofă pentru familia respectivă: „Iar Rahila, văzând că ea n-a născut lui Iacov nici un fiu, a prins pizmă pe sora sa şi a zis lui Iacov: «Dă-mi copii, iar de nu, voi muri». Atunci Rahila a zis către Iacov: «Iată roaba mea Bilha; intră la ea şi ea va naşte pe genunchii mei şi voi avea şi eu copii printr-însa»” (Facere 30,1). 

Avortul – acţiune imposibil de conceput în iudaism și în Biserica primară

Indiferent de starea socială în care se aflau, ipoteza de a face avort nu era acceptată de iudei nici măcar ca posibilitate. Ca dovadă, deşi în Sfânta Scriptură nu există vreo lege explicită care să interzică avortul, în toată istoria poporului iudeu, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament nu a fost consemnat vreun caz de ucidere a unui copil în pântece. Gravitatea acestui păcat este colosală căci prin lipsirea acestora de Botezul creștin li se închide Împărăția cerurilor. Îndemnul Mântuitorului adresat ucenicilor: „Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți căci a unora ca aceștia este împărăția cerurilor”(Matei 19, 14) poate primi și o astfel de interpretare. Tertulian consideră împiedicarea unei nașteri drept omucidere, căci se distruge rodul în formare al împreunării firești dintre bărbat și femeie (Pr. Lector dr. Nicolae Chifăr, Taina Nunții după învățătura Sfinților Părinți în „Familia creștină azi”, p. 108)

Planningul familial

Mai mult, oprirea darului vieţii - dorinţa de a nu avea copii sau de a nu mai avea copii odată ce ei au apărut  este întâlnită doar o singură dată la poporul Israel şi atunci este pusă în legătură cu instituţia căsătoriei de Levirat: „Atunci a zis Iuda către Onan: «Intră la femeia fratelui tău, însoară-te cu ea, în puterea leviratului, şi ridică urmaşi fratelui tău!» Ştiind însă Onan că nu vor fi urmaşii ai lui, de aceea, când intra la femeia fratelui său, el vărsa sămânţa jos, ca să nu ridice urmaşi fratelui său. Ceea ce făcea el era rău înaintea lui Dumnezeu şi l-a omorât. (Facere, 38, 8-10). Moartea trupească a lui Onan simbolizează moartea sufletească pe care o pot suferi cei care se guvernează după alte principii decât cele ale lui Dumnezeu. După Fericitul Augustin, evitarea zămislirii de prunci este caracterizată drept „o crimă mai mârșavă într-o soție decât într-o curtezană, căci cinstea conjugală e făcută din castitatea care procreează” (Citate luate de la Constantin C. Pavel, Probleme morale cu privire la căsătorie și familie, în BOR, 1-2/1967, p. 132). Însuși Mântuitorul ne cere să primim copiii ca dar din partea lui Dumnezeu, de la Hristos însuși: „Luând un copil, l-a pus în mijlocul lor și luându-l în brațe le-a zis. Oricine va primi, în numele Meu pe unul din acești copii, pe Mine mă primește, și oricine Mă primește, nu pe Mine Mă primește, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Marcu 9, 36-37). Așadar, „Planningul familial degradează instituția familiei, știrbindu-i din plinătatea de manifestare” (Pr. Lector Gh Petraru, art. Cit., p.88) și anulează comuniunea familiei cu Dumnezeu.

Sfințenia și indisolubilitatea familiei

Caracterul sacru al familiei este dat de faptul că „familia umană are ca prototip însăși familia divină a Sfintei Treimi, ale cărei caracteristici sunt: iubirea desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea Persoanelor Acesteia” (Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli în „Familia creştină azi”, p. 27. ). Sfințenia și indisolubilitatea căsătoriei a fost sugerată și de comparația acesteia cu unirea veșnică dintre Hristos și Biserica Sa (Efeseni 5, 31-32) și prin analogia comuniunii dintre Dumnezeu și poporul Israel cu o căsătorie (Ieremia 2, 32; Deuteronom 10, 12; Isaia 41, 8; 43, 1; Ieremia, 4, 18, Oseea 9, 1, Oseea 2, 21: Și te voi logodi cu Mine pe veci). Precum „Biserica nu se mai căsătorește cu altul pentru că are Mirele ei” (Clement Alexandrinul, Stromata, III, 74, 2, PSB p. 29 la Nicolae Chifăr, art. Cit. P. 104), nici membrii familiei nu se mai despart pentru a se uni cu alții. Căsătoria este „dar” de la Dumnezeu (I Co. 7, 7), o ordine stabilită de Dumnezeu (Marcu 10, 9) și nu o simplă ordine omenească schimbabilă după propriile lui legi. „Numai această legătură de origine divină îi conferă libertatea, adevărata libertate de care are nevoi, pentru a nu fi distrusă prin egoism, respectiv libertatea pentru celălalt și pentru sine însuși (N. Achimescu, art. cit. p. 130), iar soții au ca model de iubire și prețuire iubirea divină, iubire jertfelnică, nu una pătimașă: „Precum Hristos a iubit Biserica, așa sunt datori bărbații să-și iubească soțiile” (Efeseni 5, 24). Prin participarea Domnului la nunta din Cana Galileii, căsătoria a devenit „Sfântă Taină” și „a fost ridicată pe o treaptă de sfințenie care face ca, de atunci, familia ce rodește din ea să poată fi văzută ca o imagine miniaturală a Bisericii. Așa se explică faptul că, de câteva ori în Sfânta Scriptură a Noului Testament, descoperim ca sinonim pentru familie creștină cuvântul biserică (Romani, 16, 5;  ICo. 16, 19 ) (Teoctist, Patriarhul BOR, Cuvânt pastoral cu ocazia zilei Familiei în „Familia creştină azi”, p. 7)

Familia creștină, mediu de disciplinare a tendințelor firești

Familia este antidotul pentru păcat „moartea”, dar și mijloc și mediu de disciplinare a tendințelor firești ale omului slăbit de păcat: „Căsătoria potolește furiile firii noastre, nu lasă oceanul ca să se frământe, ci ne ajută să aducem totdeauna corabia în port” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, trad. cit, Omilia a XXI-a, IV, p. 251).  „Iată de ce – continuă Sfântul – prima rațiune a căsătoriei este să reglementeze viața sexuală, mai ales acum când neamul omenesc a umplut tot pământul”. „Prin transcenderea senzualității, iubirea dă o profunzime nebiruită cărnii. Clarvăzătoare și profetică, ea este înainte de orice revelație. Ea te face să vezi sufletul iubitului în termeni de lumină și ajunge la gradul cunoașterii, care nu aparține decât celui care iubește. (Paul Evdokimov, Sacrament de l’amour. Le mystere conjugal a la lumiere de la tradition orthodoxe, Edition de l Epi, Paris, 1962,p. 147 apud Pr. Lector Gh Petraru, art. cit., p. 79)

Concluzii

Naşterea şi creşterea copiilor în învăţătura lui Hristos, predată Sfintei Sale Biserici, reprezintă o provocare în lumea actuală, o lume care oferă diverse modele de creştere, în care binele este amestecat cu răul.

Dar copiii reprezintă, în cele din urmă, bucuria spirituală implicată de purtarea de grijă faţă de ei, după modelul purtării de grijă a lui Dumnezeu faţă de oameni. Prin această imitare a activităţii Preasfintei Treimi, se realizează comuniunea părintelui cu Dumnezeu, care este cerut în ajutor în procesul de îngrijire şi pregătire a copiilor pentru viaţă. Această comuniune, însă, se realizează plenar de abia după moarte şi presupune o predare totală şi permanentă lui Hristos, o dată cu Botezul creștin, cu „lepădarea de Satana şi unirea cu Hristos”.  Recunoaștem că piatra de poticnire în acest progres permanent în comuniune este înfruntarea sistematică a suferinţei ca şi cale de sporire în relaţia cu Dumnezeu şi cu aproapele. În acest sens, părintele Sofian Boghiu spune „nu poţi capitula în faţa crucii… nu cobori singur de pe cruce, ci altul te dă jos… precum l-au dat şi pe Domnul Hristos”. E dificil de înțeles că „pe cine iubeşte Domnul îl ceartă şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte” (Evrei 12,6) sau de ce nu oferă Dumnezeu siguranța materială atunci când  credem că se impune.  De asemenea, e o alegere foarte grea să naști un copil cu boală gravă sau să naști al 11-lea copil, în contextul în care de abia te descurci cu primii 10.

Totuşi, „familia trupească, chiar creștină fiind, nu te poate conduce , ea singură spre mântuire, decât dacă ea se topește sub focul jertfei în marea familie a Bisericii lui Hristos” (Preot Lector C. Grigoraș, art. cit., p. 64), iar ordinea lucrurilor nu este cea declarată de societatea seculară: stare, serviciu, carieră, copii, ci paradoxal inversul ei: iubirea de Dumnezeu, respectarea legii lui, naşterea şi creşterea copiilor. Cine respectă această ordine, va dobândi şi bogăţie şi putere oferită de calitatea de stăpân peste pământ pe care Dumnezeu o va dărui celor care împlinesc ordinea stabilită: „… să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti şi să te înmulţeşti şi să te binecuvânteze Domnul Dumnezeul tău pe pământul pe care îl vei stăpâni” (Deuteronom 30, 16).