Într-o emisiune de la Radio-Canada, tema principală a fost criza economică profundă din Grecia şi un jurnalist s-a întrebat retoric de ce guvernul atenian plăteşte salariile preoţilor, relatează www.orthodoxie.com. Răspunzând la această întrebare, profesorul grec Georges Prevelakis a făcut câteva lămuriri necesare. Sintetizăm cele spuse:

„Plata salariilor, sau cel puţin a o parte din ele de către statul grec, este rezultatul unui acord între stat şi Biserica Ortodoxă în 1952. Biserica a cedat în 1952 circa 80% din patrimoniul ei imobiliar, pământuri cultivabile în genere, iar statul s-a obligat să plătească salariile”.

Pe aceste pământuri s-a dezvoltat turismul şi zeci de mii de clădiri, care toate aduc fonduri la bugetul de stat: hoteluri, clădiri rezidenţiale, sedii de instituţii, infrastructură, auto-străzi etc. Astăzi acest patrimoniu are o valoare inestimabilă. Totuşi, într-o aproximare, suma pe care trebuie să o plătească statul Bisericii este echivalentă cu plata salariilor pe următorii 1000 de ani, însă aceste valori imobiliare aduc mereu bani la buget, aşa că înţelegerea este cert avantajoasă pentru statul elen.

Este o falsă cale aceasta, de a vedea angajamentele statului. Problema rezidă de fapt altundeva, în corupţia generalizată, procentul covârşitor de economie neagră, care nu aduce niciun ban la buget, clientelism, şpagă, relaţii preferenţiale, lipsă de competitivitate. Acestea sunt sursele crizei actuale, care dacă s-ar rezolva, statul elen ar putea să asigure traiul decent al tuturor cetăţenilor lui. De fapt supra-angajarea la stat făcută pe criterii clientelare şi politice a produs o imensă gaură neagră în economia şi aşa şubredă a Greciei.

Conform estimărilor economiştilor trei sferturi din comerţul Greciei se face pe bază de troc sau fără casă de marcat, ceea ce înseamnă colectă zero la buget. Apoi, marile corporaţii turistice, armatorii şi industriaşii eleni au sediile în paradisuri financiare, în principal în Cipru, acolo unde nu plătesc nimic. Ecomomia elenă este aşadar în mâna unui grup puternic de tip mafiot, care controlează marile tranzacţii, iar cetăţenii de rând pot doar ghici ce se întâmplă şi suporta din plin austeritatea şi măsurile privative luate de stat, el însuşi prizonier unui ghem monopolist de corporaţii.