Vorbind la Întâlnirea internaţională de la Halki, Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a vorbit despre „asceză” ca fiind dimensiunea lipsă din discursul mediatic contemporan, informează http://www.catholicculture.org.

„Suntem convinşi că orice speranţă de inversare a schimbărilor climatice şi prevenire a poluării mediului cere o transformare radicală a felului cum percepem şi tratăm planeta noastră” a spus Patriarhul Bartolomeu pe 18 iunie. Vorbind despre ultimele evoluţii ale acestei situaţii, el a spus:s „Mulţi dintre noi am văzut schimbări pozitive în ultimul deceniu. Totuşi, mulţi suntem frustraţi de rezistenţa încăpăţânată şi de avansarea înceată a politicilor prietenoase faţă de pământ”.

El a făcut un apel la toţi actorii politicilor ecologice: „Permiteţi-mi să vă propun faptul că raţiunea acestei ezitări şi încetineli este în neputinţa nevrerea noastră de a accepta responsabilitatea personală şi de a demonstra sacrificiul personal. În tradiţia ortodoxă noi vorbim despre dimensiunea lipsă care este asceza, care poate fi tradusă ca abstinenţă, moderaţie sau mai potrivit simplicitate şi frugalitate. Adevărul este că noi ne opunem la orice limitare de sine şi control de sine”.

Consideraţiile sale cu privire la mediu au continuat cu o analiză a cauzelor acestei probleme: „Desigur, sacrificiul este o chestiune spirituală şi mai puţin una economică. Similar, când vorbim despre criza ecologică, vorbim nu despre o problemă tehnologică sau politică, ci la una etică. Criza reală stă nu în mediu, ci în inima umană. Problema fundamentală trebuie găsită în afară ci în noi înşine, nu în ecosistem ci în felul în care gândim. Fără o schimbare revoluţionară în noi înşine, toate proiectele noastre de conservare vor rămâne insuficiente şi inefective. Ştim ce trebuie făcut şi cum trebuie făcut. Totuşi, în ciuda informaţiilor pe care le avem, totuşi foarte puţin se face. Este o călătorie lungă între cap şi inimă. Şi este o şi mai mare călătorie între inimă şi mâini”.

Într-adevăr ecologia – dincolo de politicile de faţadă ale guvernelor care au doar raţiuni financiare de a fi – este la nivelul declarativ, lipsindu-i consistenţa ideatic personală, înfiptă în minţile şi inimile oamenilor care doresc binele pământului şi implicit al copiilor lor trăitori pe pământ. Risipindu-se prin partide minuscule sau coordonate ateist-ocult, ecologia a devenit un apanaj al politicii curioase, o faţadă de captare de fonduri europene sau motivul mirific din faţa unor afaceri fabuloase, pentru a eufemiza.

Adevărata educaţie ecologică se face în Biserică, practicând postul ca teologie a consumului responsabil şi al durerii faţă de durerea creaţiei. Respectul pentru mediu se realizează nu în şcoli, ci (deocamdată doar) în Biserică, acolo unde curăţenia, grija faţă de natură, sfinţirea creaţiei, binecuvântarea spaţiului şi timpului, semnificaţiile cosmologice ale materiei înduhovnicite, asumarea de către om a raţiunilor creaţiei şi purtarea lor în saceerdoţiul zidirii, sunt pietrele fundamentale ale iubirii naturii create de Cel iubit. Culmea ecologiei este teologia, mai precis Liturghia ca asumare a materiei şi devenirea a ei în regnul celest al unirii cu Hristos, cel purtător de Trup şi de Sânge pentru nemurirea noastră.

Manierismul politicos, subţirimea intelectuală, discursurile sforăitoare, înflăcărarea declarativă, tunetele verbale neurmate de trăsnete, pretendenţa precipitată (vorbim cu precipitaţii sau ne facem că plouă), nobleţea în gesturi fără o înnobilare a lucrării, toate acestea sunt de fapt eşecuri în noi ale teologiei pământului viu, purtător şi hrănitor de trupuri care vor merge în pământul nou al Împărăţiei.  

Îmi amintesc de un simpozion internaţional pe teme ecologice la care am participat, în care actori profunzi, ancoraţi în sinergia faptelor, mustrători aprigi ai indolenţei generalizate, profeţi ai distrugerii pământului, avocaţi ai pământului pubelă îşi exercitau prestidigitativ valenţele de convingere a vulgului. Încruntare bine intenţionată, apeluri disperate la protejarea mediului, afirmaţii pe un ton gutural despre pericolele din viaţa copiilor noştri, înflăcărare şi entuziasm bine regizate. După o jumătate de zi de peroraţii, un dejun copios (cu multă mâncare aruncată după), all inclusive, stil bufet suedez, în farfurii, tacâmuri şi pahare de plastic, care sunt aruncate imediat după folosire, şi care în 10 ani vor acoperi întregul pământ cu un strat de 60 de metri grosime. Quod erat demonstrandum...