Tot mai mult în lume se practică blesfemia ca vector al violenţei, intoleranţei şi morţii. Războiul lumilor s-a mutat în domeniul religios, acolo unde orice om, familie, neam sau rasă poate fi rănit în caruselul prejudecăţilor, idiosincraziilor sau dispreţului reciproc. Oamenii sunt uşor de inflamat şi de transformat în fiare, atunci când sărăcia roade din carnea lumii, când corupţia este generalizată, iar complexele de orice fel macină încet dinţii de înţelepciune ai umanităţii. Creştinii sunt cel mai persecutat grup religios de pe glob, deşi numără mai mult de 2 miliarde de oameni. Peste tot minorităţile religioase sunt agresate intolerant, intimidate sau chiar persecutate vădit. Tabu-urile religiilor au devenit trăgaciul unei arme care răneşte pe toată lumea din jur. La Paris, câţiva regizori câştigă bani buni pe comedii blasfeme la adresa lui Hristos, unde obscenitatea şi prostul gust devin agenţi de marketing. O politoloagă ratată din România răneşte iubirea a milioane de oameni regizând perversităţi umorale şi visceralism pe teme religioase creştine. În Germania, câţiva slujitori ai zeilor comerţului ţintesc spre inima credinţei bătându-şi joc de corpul uman mort, într-o expoziţie revoltătoare, ca un preludiu la iad. Câteva caricaturi cu Mahommed generează panică, proteste şi violenţe în întreaga lume. Un film de un prost gust uriaş, „Inocenţa musulmanilor” foloseşte aceleaşi teme scabroase pentru a aduce suferinţă în inimile a peste 1 miliard de musulmani, care îl cinstesc până la adulare pe profetul lor. De aici, ucideri, crime, manifestaţii terminate în sânge, uneltire şi viclenie, bani şi moarte.

Trebuie din capul locului spus faptul că aceste incidente ale anomaliei insidioase nu provin niciodată de la oameni religioşi. Niciun creştin adevărat, întraripat de dorul Crucii şi străpuns de lumina Învierii lui Hristos din morţi, nu ar putea să batjocorească simboluri musulmane fundamentale. Niciun musulman adevărat care doreşte să urmeze iubirea, să-şi crească pruncii în ascultare şi să moştenească viaţa de apoi nu poate să ucidă cu sânge rece sute de oameni în Nigeria, Kenya sau Pakistan. Aceste orori ale blasfemiei nu sunt făcute de oameni credincioşi ci de oameni fără Dumnezeu, de radicali ai uciderii cu creierele spălate, de fiare îmbrăcate în costum, obsedate de câştig uriaş, antrenate în mizeria răutăţii, de promotorii miliardari ai armelor de foc, al războaielor instigate din dorinţa de putere, de eroii înarmărilor absurde sau de campionii necredinţei şi ai nefiinţei. Aşadar, nu creştinii ar trebui să sufere pentru blasfemiile mai sus menţionate, ci ateii veroşi, vampirii banilor negri care doresc publicitate cu orice preţ şi câştiguri din suferinţă şi din moarte. Din păcate, omul jignit în adâncul credinţei sale devine iraţional, violent, mimetic în răutate, atacând ţări, neamuri, credinţe de-a valma, fără a discerne binele de rău. Orice om care iubeşte este vulnerabil atunci când răneşti, batjocoreşti sau ucizi pe ţinta iubirii sale, şi răneşte, batjocoreşte şi ucide prin mimetism al talionului căzut.

Blasfemia este aşadar arma secretă a celui viclean, care de la început blesteamă şi batjocoreşte iubirea infinită a Creatorului, şi prin asta îşi umple viaţa de întuneric, de durere şi de iad. Pe măsură ce creaturile cele rele, demoni sau oameni, se îndepărtează prin răutate de Dumnezeu, această distanţă fiinţială se transformă în durere uriaşă, cu neputinţă de transcris în cuvinte, aceea de a urî până la moarte şi a fi iubit o veşnicie. Iadul este tărâmul celor îngrozitor de răi, deşi au fost şi sunt iubiţi de Cel străpuns pentru păcatele lor. Ai celor ce au primit totul şi au ucis pe Dăruitorul. Ai celor ce primesc viaţă şi văd durerea din ea, şi pe care nici măcar Dumnezeu nu îi poate sili să intre prin lacrimi în Împărăţia iubirii.