Breivik a stat în faţa curţii din Oslo şi a declarat în această săptămână: „Admit acţiunile mele, dar nu şi vina”. Aceste acţiuni desigur înseamnă uciderea cu sânge rece a 77 de oameni în 22 iulie 2011. 8 au fost ucişi în atacul cu bombă de la Oslo, iar 69 de tineri şi adolescenţi au fost ucişi pe insula Utoya, la o întrunire a tineretului socialist.

Breivik şi-a celebrat masacrul în faţa curţii, spunând despre acesta că a fost cel mai spectaculos eveniment din istoria europeană recentă. Admiţând uciderile a spus: „Aş face-o din nou”.

El chiar ar putea să mai aibă ocazia să ucidă zeci sau sute de oameni. Legea norvegiană permite întemniţarea pentru doar 21 de ani, chiar şi pentru un vinovat de uciderea a 77 de persoane. Oficiali din Norvegia au asigurat pe cetăţeni că Breivik este puţin probabil că va fi eliberat, însă Breivik nu face parte din categoria criminalilor psihopaţi, aşa că este posibil să-l mai vedem la lucru.

Cum este posibil ca într-o societate civilizată de înaltă ţinută, în care acum câteva decenii nici nu existau yale la uşi, să existe şi să lucreze un asemenea criminal, mânat de ură pe toţi străinii, scrâşnind împotriva musulmanilor sau a altor credinţe, reclamându-se creştin deşi batjocoreşte creştinismul prin terorism şi violenţă ucigaşă? Cum a putut să se pregătească minuţios pentru o asemenea crimă un om care avea vecini, rude, cunoscuţi, prieteni, care nu au realizat amploarea extremismului şi enormităţile violente ale acestuia. De bună seamă, tineri teribilişti skinhead, urmaşi ai naziştilor există în toată Europa de Nord, în care supravieţuiesc rezidual elemente de religiozitate ariană, păgânism şi idolatrie, care au fost orientate politic spre o doctrină a respingerii celorlalţi, a urii şi a morţii. Totuşi, manifestările lor sunt ţinute în frâu de oficialităţi şi se rezumă la procesiuni vocale, graffiti incitante la ură de clasă sau rasă şi acţiuni declarative.

Răspunsul la această întrebare stă în absurdul „teologiei politice” a occidentului, în care Biserica Creştină a fost dată afară din societate, izolată la nivel de SRL, secularizată ea însăşi prin diverse metode. Creştinismul şi intrinsec moralitatea promovată de Hristos şi de Biserică au devenit marginale, evenimente periferice sau manifestări curioase într-o lume care pierzându-L pe Hristos, pierdea definitiv şi orice sens al bunătăţii personale, jertfelniciei şi dorului după nemurire. Într-o societate de consum, unde finanţele, tehnologia şi media au devenit motoare ale comunităţii, în care enclavizarea şi individualismul s-au înstăpânit peste lume, este firesc să apară asemenea anomalii sociale, în care crima, uciderea, violenţa, ura sunt ridicate la nivel de valori umane. Într-o ţară unde religia este respinsă din agora, din şcoli, din viaţa publică, în care familiile decreştinate îşi celebrează disoluţia încet dar sigur, milostivirea, simţul apartenenţei la aceeaşi umanitate, compasiunea, iubirea creştină, Crucea doririlor, Învierea personală, s-au extirpat din organismul comunitar şi au fost înlocuite atent şi lucid de profit, dobândă, individualism, indiferenţă, dispreţ, ură pe ceilalţi, dorinţă de moarte, a ta şi a altora.

Breivik nu este decât o excrescenţă spectaculoasă, ca vârful unui aisberg, a unei realităţi înfricoşătoare, în care moralitatea creştină a fost ucisă în secret, şi în care coresponsabilitatea socială de faţadă a înlocuit iubirea profundă de fraţi. Fără o întoarcere la adevăratele valori creştine, fără o educaţie religioasă autentică, fără o legislaţie vizionară şi profilactică, fără o moralitate creştină afirmată şi respectată de toţi, evenimente de tip Breivik se pot repeta într-o proporţie înfricoşată.