Primim daruri mari prin apropierea de Hristos, dar primim şi jugul Lui, şi povara Lui. Când vine peste noi o tristeţe, o descurajare, care nu ştim de unde vine, să ne rugăm ca şi cum ar fi a noastră, pentru că nu ştim cui îi facem bine cu rugăciunile. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât primim mai multă putere şi trebuie s-o folosim.

Dacă ne întâlnim cu Dumnezeu în durerile şi necazurile noastre, atunci cunoaştem bucuria şi mângâierea lui Dumnezeu. Într-o bucurie pământească nu simţim uşor mângâierea Lui pentru că suntem copleşiţi de senzaţiile trupului şi simţirile sufletului legate de plăcere. Numai în trăirea unui necaz suntem total lipsiţi de percepţiile plăcerii simţuale şi devenim receptivi la mângâierea pe care ne-o dă Dumnezeu. Ce ne împiedică şi în necaz să simţim această mângâiere este uitarea lui Dumnezeu. Uităm să-L chemăm şi rămânem sensibili la stimulii veniţi prin simţuri. Şi din cauza asta nu suntem fericiţi. Dar pe măsură ce ne împărtăşim şi deprindem rugăciunea, devenim liberi faţă de forfota sensibilităţii psiho-somatice şi, prin asta, liberi de evenimentele exterioare. Viaţa noastră lăuntrică nu mai depinde de condiţiile exterioare şi nici de reverberaţia lor în cele interioare. Ci, dimpotrivă. Evenimentele exterioare se schimbă în funcţie de cele lăuntrice. Şi să aflăm şi să nu uităm, că în momentele de părăsire harul lucrează, iar noi ne probăm iubirea. Atunci să zicem „Doamne, ajută-mă, Doamne, miluieşte-mă!”.

Bucuria care nu se ia de la noi vine prin Cruce. Bucuria psihologică poate fi debordantă, dar dispare pentru că este prin fire efemeră. Este degrab-trecătoare pentru că este doar o învolburare a energiilor create ale psihismului nostru. Crucea face din inima omului un laborator în care toate ale noastre se oferă lui Dumnezeu pentru a le face ale Sale. Şi Domnul le face, le preface şi nu pleacă de la noi.

(Monahia Siluana Vlad, Uimiri, rostiri, pecetluiri, Ed. Doxologia, 2012, pp. 12-13)