Un sătean avea un câine foarte credincios. Cât era noaptea de mare, putea să doarmă fără grijă. Picior de străin nu se putea apropia de casă fără să fie vestit de paznicul ei, Grivei. Cât timp câinele a fost de folos, a fost îngrijit de stăpânul său. Dar anii au trecut și cu ei s-a dus și puterea lui Grivei. Slăbea văzând cu ochii. Îmbătrânise și abia se mai putea ține pe picioare. Pentru că nu mai era bun de nimic și-a luat săteanul alt câine, iar pe Grivei, ca să nu mai mănânce de pomană, l-a bătut şi l-a gonit din curte. Bietul căţel, cu greu s-a dezlipit de ograda şi de stăpânii lângă care îşi trăise viaţa. Abia tărându-şi picioarele, a ajuns la marginea satului şi s-a ghemuit în nişte bălării de pe malul râului. Îşi trăia cele din urmă zile din bucăţile de pâine ce i le mai aruncau copiii care treceau la scăldat. 

Era prin luna lui Cuptor. Căldura înăbuşitoare ce se lăsase, gonise pe toţi copii din sat la scăldat. Cu ei plecase şi Ionel, singurul copil al săteanului nostru. Acesta ţinea la fiul lui, ca la ochii din cap. Ajunsese ceata la râu, în dreptul bălăriilor. Aici, apa era prea adâncă şi nici unul nu intra pentru că nu învăţase să înoate. Zvârleau cu pietre de pe mal în apă, luându-se la întrecere şi voind să vadă care va da mai departe. Nici Ionel nu s-a lăsat mai prejos. Apropiindu-se prea mult de apă şi aplecându-se să ia o piatră, a alunecat şi a căzut în râu. Ţipete de spaimă se auzeau în văzduh. Când valurile apei îl scoteau la suprafaţă, Ionel striga cât îl ţinea gura:

-Ajutor, mă înec!

Dar nimeni nu era pe aproape, care să-l scape; iar copiii de pe mal se uitau neputincioşi, fără a-i fi de vreun folos. Câţiva copii alergară înspăimântaţi, să-i vestească pe părinţii lui Ionel ce se întâmplă. Deodată tufişul de lângă apă a început a se mişca, şi, cât ai clipi din ochi, un câine s-a aruncat în valuri. A prins copilul, apucându-l cu gura de haine, şi gâfâind şi înotând cu greu, l-a tras la mal. Între timp, au sosit şi părinţii. Dând grabnice îngrijiri copilului, l-au readus la viaţă. Alături de Ionel stătea câinele salvator: Grivei, care recunoscând glasul copilului, cu ultimele puteri ce-i mai rămăseseră, a sărit în apă să-şi scape stăpânul. Văzând pe cei care îl izgoniseră, a vrut să se retragă umilit în tufiş, dar aceştia, rușinați că un câine a fost mai bun decât ei, l-au luat acasă și l-au îngrijit până la moarte.

(Flori în calea tineretului, Editura Sf. Mina, Iași, 2008, p. 28)