Cum explicaţi unui om care nu e convins de harul şi sfinţenia moaştelor sfinţilor, care vorbeşte despre ele în termeni de „oseminte“, că acestea pot săvârşi lucruri minunate, dacă avem credinţă?

Să precizăm de la început că sfintele moaşte sunt rămăşiţe pământeşti ale unor creştini cu viaţă curată şi statornică în Dumnezeu, cu viaţă sfântă. Moaştele sfinţilor sunt dătătoare de sfinţenie datorită harului lui Dumnezeu care lucrează prin ele.

Cei care tratează lucrările harice ale lui Dumnezeu ca fiind simple lucrări omeneşti - uleiul fără „noţiunea“ de sfinţit, sfânta cruce ca supliciu, nu ca altar de jertfă, sau moaştele sfinţilor ca pe nişte oase goale - nu vor ajunge niciodată să înţeleagă taina lucrării Sfântului Duh în lume.

Iată ce spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi.“ (I Cor. 3, 16, 17), „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?“ (I Cor. 6, 19). Tot Sfântul Ap. Pavel îl atenţionează pe Timotei: „Deci, de se va curăţi cineva pe sine de acestea, va fi vas de cinste, sfinţit, de bună trebuinţă stăpânului, potrivit pentru tot lucrul bun“ (II Tim. 2, 21). Toate trupurile creştinilor trebuie să fie sfinţite încă din timpul vieţii, fiind locaşuri ale Duhului Sfânt. Despre cinstirea trupurilor după moarte ale unor oameni aleşi avem mărturie încă din Vechiul Testament - Ilie şi Enoh, care s-au mutat cu trupurile la cer. „Şi oasele celor doisprezece prooroci să odrăslească din locul lor!“ (Ecclesist 49, 11) - o altă dovadă că încă din Vechiul Testament exista un cult deosebit pentru trupurile celor drepţi.

Care ar trebui să fie atitudinea noastră lângă moaştele sfinţilor?

Atitudinea este drept proporţională cu actul nostru de credinţă. Prezenţa noastră la sfintele moaşte degajă în noi minunea. Dar în ce constă aceasta? Nu cred sau nu simt nimic - asta înseamnă că am credinţă puţină; sau cred şi mă închin lor şi plec de la racla sfântului în pace, cu încredere în Dumnezeu, sfinţit. Asta e minunea, că pot descoperi în mine omul care strigă înăbuşit după ajutorul lui Dumnezeu. Iar când mergem să ne închinăm sfintelor moaşte, nu mergem neapărat pentru a cere ceva. E ca şi când am merge la onomastica unui prieten: nu mergem pentru un motiv „palpabil“, ci pentru a ne bucura de prezenţa lui. Mergem la sfintele moaşte să aducem act de cinstire, să-l salut pe sfântul la ale cărui moaşte am ajuns, să-i spun sincer: „Mă bucur că Dumnezeu te-a binecuvântat, ca eu să mă pot mântui“.

Prin icoană, Îl simţim lângă noi pe Dumnezeu

În legătură cu sfintele icoane - cum putem dobândi credinţa închinării înaintea sfântului reprezentat în icoană? Cum să alungăm răceala din sufletul nostru sau gândul vrăjmaş că ne închinăm la un „obiect neînsufleţit“?

Îl simţim pe Dumnezeu în noi? Suntem conştienţi că fără El nu putem face nimic? Să cugetăm la gestul tatălui copilului lunatic, care i-a spus Mântuitorului: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!“. Să fim atenţi la actul de credinţă curat şi statornic pe care ar trebui să îl degaje sufletul nostru.

Întrucât trăim într-o lume dominată de materie, în care omul modern tinde să fie dumnezeu, dar fără Dumnezeu, parcă ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi de icoane, care sunt reprezentările lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. Dar, să ştiţi, că prin icoană Îl simţim lângă noi pe Dumnezeu, aşa cum o mamă îşi ostoieşte dorul de fiul ei plecat departe, strângând la piept fotografia lui.

Răceala ce ne cuprinde nu numai în faţa sfintelor icoane, ci şi cu toate lucrările harice ale lui Dumnezeu făcute în Biserică se alungă prin inimă înfrântă şi smerită.

Modul cel mai eficace prin care diavolul lucrează în prezent în lume este îndoiala. Dacă avem putere, să ne descătuşăm de sinele nostru, umplându-ne de Dumnezeu. Smerindu-ne în faţa unei icoane, încercând să înţelegem taina de dincolo de ea, vom ajunge să trăim înlăuntrul nostru taina lui Dumnezeu şi vom primi putere, încredere, credinţă.

Icoana, piesă de decor, obiect de artă sau altar de închinare?

Ne putem închina la o icoană care nu este sfinţită?

Icoana se sfinţeşte, ca de altfel toate obiectele necesare cultului divin public sau particular, prin stropire cu apă sfinţită. Şi aceasta pentru că, după căderea în păcat, „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri“ (Rom. 8, 22), trebuind adusă la starea dintru început. Şi în Vechiul Testament obiectele sfinţite erau puse deoparte, scoase de sub uzul curent şi folosite numai pentru cult. Aşadar, şi icoana, prin sfinţire cu apă sfinţită, citindu-se rugăciunile specifice din Molitfelnic, se scoate de sub întrebuinţarea obişnuită - exemplu piesă de decor. Pe mine mă doare mult aspectul acesta - că vedem în icoană o piesă de decor sau un obiect de artă, pentru că icoanei, chiar dacă nu este sfinţită, trebuie să i se acorde cinstea cuvenită, prin închinare.

Ce icoane ar trebui să aibă un creştin în casă? Unde să fie aşezate?

Creştinul ar trebui să aibă în primul rând în casă sfânta cruce, altarul de jertfă prin care vine mântuirea. Orice icoană este însă folositoare în casă. Avem nevoie de Hristos, de Maica Domnului, de icoana hramului casei - hramul casei se cere de la preotul care oficiază Taina Cununiei -, avem nevoie de icoana sfântului al cărui nume îl purtăm de la botez. Cât priveşte locul aşezării spre cinstire, acesta trebuie să fie la răsărit - aici ne putem face un mic paraclis de rugăciune, cu toate icoanele dragi sufletului nostru. Putem avea, desigur, şi alte icoane în casă, indiferent de punctul cardinal, pentru că ele nasc sfinţenie. Icoana o cinstim aducându-i închinare din suflet smerit.

Cum mama creştină este icoana casei, la care privesc copiii şi tatăl, aşa icoana de pe perete este mama duhovnicească care ne apropie de Dumnezeu, prin rugăciune în faţa ei sau prin meditaţie duhovnicească.