Am ales acest subiect din cauza unei nefericite întâmplări. Zilele trecute a sosit la biserică o cunoștință, foarte afectată de un eveniment petrecut undeva la o unitate economică de producere a cărămizii. Unul din angajați, în stare de ebrietate, a căzut lovit de un utilaj, curmându-i-se astfel viața. Persoana venită să-i rânduiască slujbele de pomenire suferea nu doar pentru pierderea în sine, ci și din pricină că, de mai multe ori, l-a surprins pe nefericitul muncitor beat la serviciu, dar nu a luat măsurile cuvenite, iertându-l. Se pare că iertarea, în situaţia de faţă, a fost prost înțeleasă de salariat, omul sfârșind tragic.
Dacă l-ar fi mustrat ori sancționat la timp, s-ar fi preîntâmpinat accidentul de muncă? Aș fi înclinat să cred că da! Poate că așa i-a fost rânduit, vor zice unii. Alții vor spune că atât i-a fost dat să trăiască. Până la urmă nu vom înţelege totul niciodată. Rămân multe taine în viața noastră.
Revenind la cazul amintit adineauri: când a greșit administratorul firmei? Că nu l-a iertat? Sau, acordându-i înţelegere, i-a favorizat pasul către moarte? Sunt dileme ce se cer lămurite. Ceea ce am vrea să deslușim este atitudinea binevoitoare a persoanei de care putea depinde viitorul sărmanului defunct. A făcut bine iertându-l? Porunca e poruncă: trebuie să iertăm! Suntem cu toții de acord. Oare iertarea presupune neglijență, inconștiență? Cu siguranță nu! Problema apare în altă parte: cum înțelegem iertarea? Ce s-ar întâmpla dacă toți judecătorii ar opera cu clemenţă? Delincvența ar deveni o instituție, violul, o rutină, înșelăciunea, un modus vivendi și așa mai departe. Dar ce să facă un conducător al unei unități economice când observă că unul din angajați este iresponsabil și, cu premeditare, aduce prejudicii financiare sau chiar de imagine firmei? Consiliul de administrație al unui spital cum să procedeze când unul din medici, intenţionat, săvârșește malpraxis? Cum să ierte șeful unei instituții pe cel care, în loc să le păzească, părăduiește bunurile obștii? Iată doar câteva exemple în care ne lovim de aceeaşi nedumerire: cum să împace un conducător dreptatea cu iertarea? Dacă iartă, greșește față de ceilalți membri ai colectivului care își fac datoria, trudind în locul celui ce bea ori lipsește nemotivat. Dacă aplică dreptatea manifestată în sancțiuni, riscă să fie catalogat ca insensibil, „afurisit”, incapabil să înțeleagă mesajul lui Hristos referitor la milă.
Vom încerca un posibil răspuns, fără pretenția de valabilitate generală. Așadar, iertarea trebuie să aducă îndreptare, corectare, reevaluare a comportamentului celui vinovat. Iertarea se cuvine să opereze din ambele părți: cel ce a greșit să lupte pentru schimbarea sa în bine, iar cel ce oferă mila să urmărească prin ea împlinirea poruncii, dar și responsabilizarea celui culpabil. Iertarea nu are voie să încurajeze escaladarea răului, indisciplinei, nesupunerii într-o instituție.
Practic, când cineva ne-a greșit personal, jignindu-ne în vreun fel, aducându-ne prejudicii morale sau materiale, suntem datori să-l iertăm, după cuvântul Evangheliei, „de șaptezeci de ori câte șapte”, adică ori de câte ori este nevoie, cu nădejdea că mila și harul dumnezeiesc îl vor lumina și îndrepta. Însă când cineva, din neascultare, nesupunere, din rea voință, provoacă pagube instituției, comunității, făcând să sufere colectivul întreg, societatea în general, cel rânduit să vegheze la bunul mers al acesteia trebuie să aplice legea, să nu-l ierte pe împricinat. Neiertarea, dimpotrivă, nu înseamnă răzbunare, ură personală, căci „a Domnului este răzbunarea” (Deut. 32, 35), ci punerea în practică a dreptăţii izvorâte din cuvintele dumnezeiești și din legiuirile omenești, nu detestând persoana, ci răul săvârșit de ea. Aici cred că se potrivesc cel mai bine spusele Mântuitorului: „…de-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 15-17).
În aceeași gândire vom așeza îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „vă rugăm, fraților, să mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială” (I Tes. 5, 15). Unii ar invoca îndată o contradicție între porunca Mântuitorului de a iubi iertând şi această atitudine intransigentă.
Peste toate, cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul ne-ar deruta mai mult în rezolvarea problemei, căci, la o primă vedere, dumnezeiescul părinte pledează pentru iertare în defavoarea simțului de justețe: „să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă și Domnul va fi cu îndelungă răbdare față de păcatele noastre. Căci iertarea greșelilor noastre o aflăm în iertarea aproapelui”. Să subliniem însă că raționamentul sfântului nu se referă decât la relațiile personale, în care se cuvine să predomine iubirea și pacea. Căci atunci ce rost ar mai avea hotărârile Sinoadelor Ecumenice sau locale ori canoanele Sfinților Părinți? Acestea, alături de legiuirile civile, sunt menite să asigure coabitarea socială și eclesială, fără de care nu știm cum ar fi decurs ordinea din societate, buna rânduială din Biserică. Sfântul Vasile cel Mare ne ajută să ieșim din aparenta încurcătură: „să unim mila cu dreptatea, adică să dobândim toate cu dreptate, dar să le sacrificăm pentru milă”. Atunci când vinovatul arată căință pentru răul săvârșit și dorință de îndreptare, tot înțelegerea, îndurarea și iubirea trebuie să ne călăuzească.
