Întâlnirea a fost organizată de ATOR Dorohoi, iar titlul acestei ediții a fost: „De ce trebuie să ne cunoaștem credința?”.

În rândurile următoare, redăm eseurile câștigătoare.

În căutarea sfințeniei în Cetatea Dorohoiului – Premiul I

Bucurie… acesta este starea și acesta este cuvântul care îmi vine în minte când mă gândesc la cele trei zile petrecute în Cetatea  Dorohoiului, oraș locuit de oameni sinceri și ocrotit de Dumnezeu.

După truda noastră de un semestru de pe băncile școlii, iată am fost binecuvântați cu o mini-vacanță ca răsplată pentru osteneala noastră. În doar câteva zile m-am lepădat de toată grija cea lumească, de energia negativă și de viața mea monotonă. Am fost scăldați de razele soarelui de februarie dar și de stropii de ploaie ce au salutat Dorohoiul iar sufletește de cuvinte de înțelepciune și de încurajare din partea părinților care ne-au acompaniat în timpul sesiunilor de lucru.

De ce trebuie sa ne cunoaștem credința, acesta a fost titlul acestei întâlniri promițătoare. Nu doar că aveam să primesc lămurire la această întrebare dar, am primit și o lecție vitală existenței mele de creștin, lecția încrederii. Cascadorul Blondino din filmulețul prezentat în prima seară ne-a vorbit primul despre încredere. Trecea adesea în echilibru cascada Niagara suspendat pe un cablu. În una din demonstrații, în văzul a mii de oameni, a trecut în echilibru pe funie, împingând o roabă ca și cum ar merge pe stradă. Apoi a trecut având în roabă și un sac de cartofi. Spectatorii au fost întrebați de cascadorul Blondino:

– Credeți că aș putea trece cascada pe cablu având un om în roabă? Cu toții au răspuns :

– Daaa….!

– Cine urcă în roabă, a întrebat Blondino? N-a vrut să urce nimeni.

Credința fără fapte moartă este. Indirect, cascadorul acesta ne-a îndemnat la o încredere deplină în Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a îndemnat să urcăm în roaba Lui fără ezitări dacă spunem că credem în Dumnezeu. Hristos ne va purta în siguranță peste toate cascadele vieții.

Părintele Constantin Sturzu a continuat frumos această lecție în conferința la care am participat toți cei prezenți la întâlnire. A împletit cu fir de aur binecuvântat vorbe suave, atent așezate și îmbinate perfect într-o simfonie tămăduitoare pentru inimile noastre. Am învățat că sunt născută într-un pământ roditor și stabil… în credința mea ortodoxă, veche de 2000 de ani. Îmi lipsește însă ceva esențial: floarea. Viața mea are nevoie să rodească și să înflorească bine-plăcut înaintea Domnului. Am decis să iau aminte și să ud rădăcina mea cu învățătura Sfintei Scripturi și s-o hrănesc cu încrederea mea în Hristos. Așa mă voi bucura de o floare înmiresmată, delicată dar totodată rezistentă la potrivnicii care vor vrea să o rupă.

– Sesiunile de discuții au fost adevărate terapii pentru suflet. Cineva m-a întrebat în timpul dialogurilor:

– Care este cel mai mare vis al tău?

– Să nu Îl supăr niciodată pe Iisus, am răspuns dintr-o suflare.

Visezi frumos, a spus altcineva.

Pe moment am crezut că m-am grăbit cu răspunsul. Acum gândindu-mă mai atent, îmi dau seama că am răspuns bine. Voi visa în continuare și voi încerca să-l fac și pe aproapele meu să viseze asemenea.

– A fost frumos cât a durat? ar putea întreba cineva.

– Nuuu!! Va fi frumos în continuare căci va dura veșnic.

Drumul bucuriei noastre și drumul nostru spre desăvârșire este cât de lung vrem noi să fie. Este nevoie să fortificăm armura credinței dar mai ales, să ocrotim bobocul nostru de creștin, să înflorească măiestru, să nu-l lăsăm să se ofilească nicicând. Avem la noi o raniță plină cu învățături care ne pot duce departe dacă trecem la fapte. În ranița fiecărui soldat se află bastonul de mareșal spunea Napoleon. În ghiozdanul sufletului și al minții noastre se află tot ceea ce ne trebuie pentru a fi mai mult decât un mareșal trecător prin istorie. Avem ascuns acolo cheile Împărăției. Așteaptă să învățăm să le folosim și să le folosim. Apoi… să le dăruim și altora. Să nu ne asemuim cu sluga leneșă și vicleană și să le îngropăm pe undeva. Nu! Să le folosim și vorbim și altora despre ele și despre Casa Împăratului. Ne așteaptă, să avem parte de Ziua cea neînserată. Pentru aceasta avem nevoie să ne cunoaștem credința. (Ana-Maria Moldovanu, ATOR Târgu Frumos)

În căutarea sfințeniei în Cetatea Dorohoiului – premiul al II-lea

Cum e atunci când revezi fericirea? Ce definiție ai putea să-i dai fericirii? Fiecare moment are un altfel de farmec, fiecare prieten are altceva ce mă atrage, fiecare tabără are o frumusețe proprie. Cât de profundă și totuși atât de simplă-i fericirea! Este un sentiment unic ce definește tinerețea? Cât timp suntem fericiți bătrânețea n-o să ne poată atinge, iar fiecare tabără stă sub paza fericirii, adică a tinereții, a credinței, a demnității, a frumosului din lume și din oameni. Dacă s-ar putea, aș desființa calendarul plasând câmpul fericirii mele între granițele eternității, astfel m-aș feri de primejdia de a ajunge un „tânăr bătrân”. Ei bine, chiar asta face ATOR-ul, prin toate taberele și activitățile organizate, te învață cum să fii și să rămâi curat și frumos de la tinerețe pân’la bătrânețe. Tânăr este acela a cărui viață este o mare de lumină și a cărui umbră înfrumusețează Pământul.

De îndată ce am ajuns în cetatea Dorohoiului, am fost surprinsă de o mulțime de mâini care mă îmbrățișau și numeroase zâmbete ce mă făceau și pe mine să zâmbesc și-mi inundau inima de bucurie. Am simțit atmosfera caldă ce iradia de la gazdele emoționate și pot spune cu tărie că sunt niște oameni minunați, înțelegători, primitori dar și amuzanți! Nu am să uit experiența trăită în aceste trei zile. Ediția a II-a a întâlnirii din Cetatea Dorohoiului a fost ca și prima, superbă, plină de noutate, de aventură, de bucurie și emoție. Am trăit sentimentul că suntem cu toți ca într-o familie la vremea Sărbătorilor. A fost o întâlnire reușită în care spiritualul s-a împletit cu jocul și bucuria.

Programul a fost excelent. Zilele și serile au avut totuși un cusur; au fost prea scurte ca să poată încăpea toată energia, tot ce aveam de spus și întreaga bună dispoziție pe care o degajam.

La mănăstire… m-am simțit ca-n Rai. Cine vrea să plece din Rai!? Nimeni. Sufletul dorea să mai rămână aici căci, mai bine ca aici nu m-am simțit nicăieri. Eu care sunt mai tot timpul agitată, am fost cuprinsă de o liniște pe care n-am mai cunoscut-o.

Când m-am întors de la Dorohoi mi-am dat seama, din adâncuri, că fără credință nu se poate trăi. Conștient sau nu, omul acționează în mod constant prin credință, în toate domeniile vieții. Copilul devine om mare tocmai datorită faptului că el crede ce i se spune și pentru că ascultă, chiar dacă nu înțelege tot ce implică ascultarea lui. Oamenii sunt predispuși să creadă, prin natura lor. Credința este un capital pe care îl investim în ceea ce considerăm mai avantajos: fie în Dumnezeu, fie numai în oameni, fie în bunuri. Desigur, nu este totuna. În cele trei sesiuni de dialog pe grupe am încercat să facem prioritățile vieții! Ne-am sfătuit, am întrebat, am reușit să mă cunosc mai bine și poate chiar să am mai multă încredere în mine! Am descoperit lucruri noi cu fiecare sesiune în parte!

Am avut o vacanță adevărată și-mi doresc să vin din nou la Dorohoi. De ce? Pentru că atunci când aud numele acesta, Dorohoi, îmi aduc aminte de oameni frumoși, de clipe de pace și de veselie. Îmi aduc aminte că am fost fericită. (Humă Florina-Daniela, ATOR Bucecea)

Amintiri de vacanță din Cetatea Dorohoiului – premiul al III-lea

Motto: „…precum trupul fără suflet mort este, așa și credința fără fapte moartă este”

Toți oamenii sunt frumoși dar copiii și tinerii sunt parcă mai frumoși decât cei de alte vârste. V-ați întrebat cu siguranță cu toții, cum putem fi frumoși? Există un singur răspuns, acela că dacă sufletul îți este frumos atunci și trupul îți va fi luminos. Am avut ocazia să mă conving încă odată de lucrul acesta în vacanța aceasta în tabăra organizată la Dorohoi de către ATOR. Tinerii, prietenii, preoții, cu toții au adus o nouă lumină orașului dar și-n sufletul meu. Oameni smeriți si cu frică de Dumnezeu, oameni ai credinței ce reflectă în jurul lor ceva aparte. Parcă n-ar fi din lumea aceasta, parcă n-ar ști că este greu, că nu sunt bani, că grijile fac să nu ai siguranța zilei de mâine. Puterea de a depăși tristețea unei lumi dominată de incertitudini vine din credință și din nădejdea în Dumnezeu. Întrebarea lansată de organizatori cu prilejul acestei întâlniri a fost: De ce trebuie să ne cunoaștem credința? Pentru mine răspunsul a venit când întrebarea încă nu fusese complet rostită: de ce trebuie să ne cunoaștem credința? Pentru a trăi frumos. Ei bine, majoritatea tinerilor pe care i-am cunoscut în tabără trăiesc deja frumos. Își cunosc credința și doresc să se bucure de frumusețea ei împreună. Alții, se bucură s-o împărtășească și celor care o cunosc mai puțin. În sesiuni s-a afirmat de către cineva că a-ți cunoaște credința înseamnă să îl cunoști pe Dumnezeu. Adevărat a vorbit. A-L cunoaște pe Dumnezeu și a crede în El înseamnă multe lucruri. A crede în Dumnezeu înseamnă și a iubi. Dumnezeu ne-a spus: „Precum v-am iubit Eu pe voi, așa să vă iubiți și voi unul pe altul.” Domnul Iisus a spus aceste cuvinte înainte de a merge spre Cruce. Dragostea Sa a fost mai puternică decât moartea. Nădăjduiesc să înțelegem aceste cuvinte și să nu le uităm niciodată. Porunca Sa este să ne iubim unii pe alții. Iubirea față de toți cei din familia lui Dumnezeu ne dăruiește speranța că vom reuși și noi să învingem moartea.

Ce este dragostea? Dragostea este Dumnezeu a spus cineva. Aceasta expresie nu o putem înțelege și nici explica. Dar vedem descoperirea dragostei lui Dumnezeu în Fiul Său. Înțelegem astfel cu ușurință că dragostea dumnezeiască nu este nici egoistă și nici își caută propriul interes. Ce frumoase ar fi chipurile oamenilor dacă ar iubi cu toții cu o dragoste asemănătoare celei dumnezeiești. Atunci nu numai copiii și tinerii ar fi frumoși ci toți oamenii la toate vârstele. Atunci toate orașele din lume ar primi o lumină asemenea celei pe care a primit-o Dorohoiul de la tinerii veniți aici în această vacanță. (Pintea Sabina Iulia, ATOR Botoșani)