Cuvintele rostite de preot sau de diacon la „Vohodul mic” au mai întâi un sens practic, întrucât în Biserica primară (ca și astăzi), creștinii erau îndemnați prin aceste cuvinte să se ridice de pe locurile lor și să se pregătească cu evlavie de acest moment liturgic, nu în poziția de șezut, ci în picioare ca semn de cinstire a Cuvântului lui Dumnezeu, prezent acum prin Evanghelie (Vasile Mitrofanovici, „Liturgica Bisericii Ortodoxe”), totodată ridicarea Evangheliei și exclamaţia „Înțelepciune, drepți!” este o mărturisire a prezenței lui Hristos și o atenționare asupra felului în care trebuie să-L întâmpinãm: cu sufletul deschis spre primirea Înțelepciunii supreme și cu trupul drept, în stare de veghe.

Care este această înțelepciune cu care se cuvine să luăm aminte la Sfintele Taine? Sunt gândurile ce se cuvine sã le avem în timpul sfintei slujbe şi cu care trebuie să privim şi să ascultăm cele ce se săvârşesc şi se rostesc, gândurile cele pline de credinţă, cele ce nu au nimic omenesc într-însele. 

 

Exclamaţia „Drepți” ne cere ca noi, care ne apropiem de Dumnezeu şi de Sfintele Taine să fim în stare de veghe şi nu de lenevire, ci cu înfiorare şi cu toată cucernicia să petrecem această convorbire cu Dumnezeu; iar cea dintâi dovadă a râvnei noastre este statura dreaptă a corpului, adică să facem aceasta nu stând jos, ci în picioare (Sfântul Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii”). Aceasta e ţinuta celor ce se roagă și e ca un fel de „aparat” care are în lucrare sau în mișcare și trupul și sufletul.