Există legi peste tot în lume. Ele sunt date de oameni şi fără ele viaţa comunitară ar fi imposibilă. Şi aceasta pentru că există o permanentă discrepanţă între drepturile pe care credem că le avem şi drepturile celorlalţi. Libertatea mea se sfârşeşte acolo unde începe libertatea celuilalt. Într-o cultură occidentală a individului, în care „infernul sunt ceilalţi”, lumea mea este într-o permanentă coliziune cu lumile celorlalţi. Conştiinţa apartenenţei la aceeaşi familie a umanităţii a devenit conştiinţă afectată a unicităţii mele ca individ, care întrece orice măsură în exercitarea libertăţii sale.

Să luăm un exemplu. Sunt liber să ascult muzică. Vreau să ascult muzică tare. Însă dacă locuiesc într-o comunitate (sat, oraş, bloc etc.), muzica mea îi poate oripila sau exaspera pe vecinii mei. Limita libertăţii mele de a asculta muzică este acolo unde nu deranjează pe ceilalţi care doresc să doarmă, să aibă linişte într-un cuvânt. Orice abuz dintr-o parte sau din cealaltă – interdicţia ascultării de muzică sau muzica dată la maxim ca în cântecele lui Bănică – este generator de conflicte, suferinţă, moarte, de orice fel. Interdicţia se combină cu nesimţirea, dictatura cu mitocănia, haosul cu regula draconică.

Legile devin legi nu atunci când sunt promulgate de un conducător, ci atunci când după multe decenii de la intrarea în vigoare, îşi vădesc caracterul lor generator de armonie, progres, lumină pentru aproapele. Constituţiile cele mai bune sunt cele mai vechi, pentru că au trecut prin probele de foc ale războaielor, conflictelor, sărăciei, foametei, crizelor şi s-au vădit efective pentru binele lumii.

Există însă societăţi cu defecte sistemice uriaşe, generate în general de anomalii politice semnificative: dictatură, huntă, haos, insolvenţă etc. În aceste cazuri există legi care în loc să deschidă perspective ale binelui, constrâng şi anulează libertatea esenţială a individului, plafonează şi imbecilizează, transformă persoana în individ, cifră socială sau marionetă. Comunismul – ca monstruozitate a istoriei recente – a adus mulţime mare de exemple de acest fel.

Pentru democraţiile tinere, abia ieşite din negurii dictaturii, este foarte greu să se adapteze la principiul fundamental al oricărei societăţi: binele tuturor membrilor ei. Unele legi pot fi strâmbe din naştere, altele să nu mai corespundă noilor dezvoltări, iar altele să conţină sub masca bunelor intenţii otrava suferinţei.  Să luăm la întâmplare legea prin care toate automobilele trebuie să circule cu 50 km la oră în localitate, motiv de disperare pentru şoferi. Într-un cerc vicios, drumurile românesc merg doar prin sate, pietonii sunt de cele mai multe ori rupţi de realitatea rutieră, căruţe, beţivi, tineri, biciclete nesemnalizate (ceea ce l-a făcut pe un prieten francez să urle în noapte: un pays ingouvernable!). Într-un calcul rapid al situaţiei, pentru a merge de la Iaşi la Bucureşti, cu treburi urgente, îţi trebuie vreo 8 ore de mers, record medieval absolut. O asemenea lege nu este însă respectată de nimeni. Toate maşinile merg cu 60-70 la oră, cu ochii aţintiţi după niscaiva radare şi cu piciorul pregătit pentru o frână bruscă. Aşadar o lege absurdă cere cu necesitate încălcarea ei, şi de aici până la statul hoţ, care stă pregătit să sancţioneze legile inaplicabile nu mai este decât un pas.

Legile sunt în orice caz hotare ale lumii căzute, în care impunerea urmată de pedeapsă făureşte o structură acceptabiliă social. Legea lui Dumnezeu, neimpusă cu violenţa, ci sfătuită cu blândeţe, este legea iubirii. Augustin spunea: Iubeşte şi fă ce vrei. Legea iubirii înseamnă deopotrivă toleranţă autentică, jertfelnicie asumată, conştiinţa valorilor, necesitatea unităţii, răbdare pedagogică, simţire a friabilităţii, dorinţă de bine, căutare a nemuririi tale şi a celorlalţi. Atâta timp cât frica de pedeapsă va dicta în comunităţile umane, suntem încă în lumea în care stăpânitorul acestei lumi este duhul viclean, care nu are nimic din Dumnezeu.