„Vom răspunde în fața lui Dumnezeu și pentru ce copii creștem la școală”

Domnule profesor, care este responsabilitatea unui dascăl în fața lui Dumnezeu?

Responsabilitatea dascălului e mare. Noi, la școală, de fapt, suplinim părinții. Și această mare responsabilitate a părinților față de copii ni se transferă și nouă atât timp cât copiii sunt la școală. Noi completăm educația de acasă cu educația copiilor în școală, astfel încât copilul, la sfârșitul cursurilor, la sfârșitul perioadei de învățare, să aibă o educație completă. Cel mai important lucru este ca la sfârșitul acestei perioade să își păstreză harul Duhului Sfânt de la Botez. Dacă l-a pierdut, înseamnă că este ratată acțiunea noastră ca educatori creştini, și a noastră ca profesori, și a părinților. Vom răspunde în fața lui Dumnezeu și pentru ce fel de copii creștem noi acasă, dar și pentru ce copii creștem la școală. Dacă îi formăm ca buni creștini, înseamnă că educația noastră și-a atins scopul. Dacă nu îi formăm astfel, înseamnă că am dat un rebut.

Cineva spunea că profesorul trebuie să se comporte cu elevii la fel cum se comportă preotul cu Sfintele Daruri. Cum înțelege acest lucru un profesor de matematică?

Trebuie să vedem chipul lui Dumnezeu în fiecare om în parte și implicit în fiecare copil, despre care Domnul nostru ne-a spus foarte hotărât: „Lăsați copiii să vină la Mine!”. Deci comportamentul nostru trebuie să fie blând, pe cât posibil, pentru că aici depinde și de copil. Dacă copilul este recalcitrant, dacă are carențe mari de educație, noi trebuie să luăm măsuri mai dure pentru îndreptarea lui, tot la fel cum preotul ne dă un canon mai greu dacă avem păcate mai mari, căci așa se cuvine, ca să ne îndreptăm. Bine ar fi ca noi să ne putem comporta ca preoții în Sfântul Altar, acolo unde se produce întâlnirea preotului cu Dumnezeu, cu harul Duhului Sfânt, dar nu cred că reușim noi profesorii, întotdeauna, să facem acest lucru.

„Trebuie să ai o grijă permanentă față de ceea ce îi spui elevului”

A fi un dascăl bun este echivalent cu a fi mereu în stare de trezvie?

Nu știu dacă pot să răspund la această întrebare, care este foarte profundă. Trebuie să ai o atenție și o concentrare permanentăasupra lucrurilor pe care le spui copilului, asupra lucrurilor pe care le faci împreună cu elevul, o grijă permanentă față de ceea ce spui, față de ceea ce faci, să nu-l strâmbi, să nu-l duci pe calea greșită, ci să-l îndrumi pe calea cea bună. Nu cred că este echivalent. Poate că sunt profesori care să aibă o astfel de trăire creștină, încât să spună că au reușit să aibă această stare de trezvie, dar în cazul profesorului creștin obișnuit, nu în cazul profesorului înduhovnicit, în sensul profund al cuvântului. Este dificil să ai starea de trezvie la rugăciune, dar ce să mai vorbim de stare de trezvie permanentă… Aceasta o realizează foarte puțini, cred eu, dar țin să subliniez că aceasta este doar părere personală, asta cred eu din ceea ce am citit, din ceea ce am încercat. Din cât pot eu să mă rog, îmi dau seama că e destul de greu să ajungi la această stare chiar și în timpul rugăciunii. Dar să păstrezi aceeași stare în timpul unei ore - mi se poare foarte greu, dacă nu aproape imposibil. Dar totuși, pentru oamenii puternic înduhovniciți, cred că este posibil acest lucru. Eu unul, nu reușesc să mă rog cum trebuie, nu sunt mulțumit de cum mă rog, dar încerc să fiu foarte concentrat, încerc să-i învăț pe elevi lucrurile corect și bine, să nu-i stâlcesc.

„Religia ne învață cum să trăim frumos și cum să ne mișcăm spre veșnicie”

Dacă am primit un copil bun pe mână, să nu-l stric, să rămână măcar la fel de bun cum este, dacă nu reușesc să-l îmbunătățesc măcar un pic. Dar scopul nostru este să-l îmbunătățim. Este o idee frumoasă ca noi să predăm disciplina noastră de studiu într-o stare de pasiune, dar nu o pasiune atât de mare încât copilul să simtă că această disciplină este cea mai importantă, pentru că nu disciplina științifică în sine este importantă. Cel mai important obiect de studiu este tot religia, pentru că religia este singura care ne învață cum să trăim frumos. Celelalte obiecte ne învață parțial anumite lucruri, cum să ne mișcăm în lumea aceasta, dar religia ne învață și cum să ne mișcăm în lumea asta, dar, mai ales, cum să ne mișcăm spre veșnicie. Religia ne învață cum să trăim frumos, complet și integral ca ființă umană, ca fii ai lui Dumnezeu.

Cum poate un profesor să le transmită elevilor virtuți precum smerenia, având în vedere faptul că societatea pune pe primul loc concurența, faptul de a fi mai bun decât celălalt?

La ora actuală, profesorul are de luptat cu multe minciuni, minciuni care se instituie ca adevăruri prin legi, legi laice primite fie pe linie europeană, fie date chiar de către statul nostru. Profesorul trebuie să lupte, în primul rând, ca să arate că ceea ce se cere la ora actuală în învățământ se îndepărtează de idealul creștin, ideal pentru care este menit învățământul într-o ţară creştină.

„Miezul sistemului de învățământ trebuie să fie Domnul nostru Iisus Hristos”

Noi spunem acum că trebuie să punem în centrul sistemului de învățământ copilul. Comuniștii spuneau că trebuie să punem în centrul sistemului de învățământ educatorul sau profesorul. Dar noi știm foarte clar că miezul sistemului nostru de învățământ trebuie să fie Domnul nostru Iisus Hristos. Deci e deplasat de la bun început scopul nostru în învățământ, scopul pentru care noi educăm copilul. E greu să-i convingem pe părinți că de fapt ceea ce ni se cere este greșit și că nu așa trebuie crescut copilul, cum se cere în lumea aceasta. Nu-i putem învăța deocamdată smerenia fără să ne luptăm pentru scopul pentru care ar trebui să educăm noi copiii. Asta-i prima problemă pentru care trebuie să ne luptăm, ca să putem vorbi apoi de smerenie.

Prin comportamentul nostru creștinesc nu putem să fim decât smeriți în fața copiilor, dar în același timp trebuie să luptăm și pentru dreptate. Iar dreptatea este că în centrul sistemului nostru de învățământ trebuie pus Domnul nostru Iisus Hristos. Cum putem lupta? Arătând de fiecare dată ceea ce este greșit în problemele care se pun în legătură cu sistemul nostru de învățământ. Ni se cere să facem proiecte pe anumite direcții, iar asta vine chiar de la nivel de minister.

„Un rezultat adevărat și bun nu se poate obține cu minciuna”

De exemplu, să facem un proiect pentru învățământul de la țară. Foarte bine, chiar trebuie făcut un proiect pentru acest lucru. Dar cu ce scop se face proiectul? Scopul de la bun început este bun, să îmbunătățim calitatea învățământului de la țară. Eu am mers undeva la țară și am văzut că s-a făcut un anumit proiect finanțat de Ministerul Învățământului și de Uniunea Europeană și observ pe un perete niște planșe cu formule de matematică greșite. Scopul inițial a fost bun, dar la ce s-a ajuns în final? În final s-a ajuns la „hai să cheltuim banii de la Uniunea Europeană sau de la Ministerul Învățământului, așa, nu contează cum și ce rezultat avem.” Adică se deturnează în mod voit de la bine spre rău ceea ce trebuie făcut. Se pleacă cu un scop bun, dar în final tot banul contează, și atunci întrebarea este: cine a făcut un asemenea proiect? Profesorii, ca mine, ca altul. Ce-au făcut? Au trădat, au trecut de partea cealaltă, de partea banului. Asta e problema cu care ne luptăm noi la ora actuală, cu minciuna care începe să capete caracter de lege în sistemul de învățământ. În momentul în care îi spui copilului, sau mai bine zis ești învățat să îi spui copilului ce bun este el, ce bine a făcut el lucrurile, ce frumos este, îl lauzi în fiecare moment, folosești minciuna cum se poate mai bine doar ca să obții rezultate. Or, un rezultat adevărat și bun nu se poate obține cu minciuna.

„Noi predăm și caracterul nostru elevilor, nu doar disciplina de studiu”

În acest context, care este chemarea profesorului în România anului 2013?          

Chemarea principală a profesorului este să lupte împotriva minciunii din sistemul de învățământ, să spună ce trebuie făcut acum cu sistemul de învățământ. Când își dă seama că un anumit lucru este o minciună, când o anumită problemă care se ridică de la Ministerul Învățământului este o minciună trebuie să se dezică de ea imediat și, împreună cu colegii, să lupte împotriva acelei minciuni. Noi avem acum de luptat cu tatăl minciunii, avem de luptat cu concepția venită și pe linie americană, și pe linie europeană și pe linia comunismului din România, potrivit căreia este foarte comod să trăiești dacă spui minciuni. E incomod, e mult mai incomod dacă vrei să lupți și să fii de partea adevărului. S-a ajuns să nu te poți mișca în societatea românească din cauză că e corect politic să spui un anumit lucru sau să faci un anumit lucru, deși e lucru mincinos.

Unii, într-o parte, vor mai mulți bani, alții, în altă parte, ei vor mai mulți bani, și așa se produce dezbinarea, adică lucrarea celui rău în societate, în lumea aceasta. Noi predăm și caracterul nostru elevilor, nu doar disciplina de studiu. Astfel îl învățăm pe elev că e bine să spună minciuni, că e bine să se descurce, că e bine să dea din coate, că e bine să facă orice rău numai să iasă în evidență. Să iasă în evidență prin orice mijloc, fie că face rele, fie că face bune. Dacă la noi nu erau cazuri în care apăreau indivizi care trăgeau cu pușca prin școli, acum a început să apară pericolul acesta și în România. De ce? Pentru că am ridicat la rang de idol libertatea.

„Părinții educă adesea copilul în sensul fricii de oameni, și nu al fricii Lui Dumnezeu”

L-am înlocuit pe Domnul nostru Iisus Hristos cu idolul libertății importat din altă parte, unde rezultatele deja s-au văzut și oamenii știu că nu e bine ceea ce se întâmplă. Acum și la noi copiii încep să devină violenți de la o vârstă foarte fragedă, pentru că părinții, de frică, dar nu de frica lui Dumnezeu, ci de frica oamenilor, îi înarmează pe copii cât mai bine pentru luptă, nu pentru comuniune. Te trezești că elevii sunt bătăuși. De exemplu, eu sunt diriginte acum la o clasă a cincea cu 25 de fete și 6 băieți…dacă ați ști cât de bătăușe sunt fetele! Se bat fetele între ele și mai bat și băieții! E firesc așa ceva? Nu-i firesc, dar eu sunt convins că părinții au educat copilul în sensul acesta al fricii de oameni, și nu al fricii lui Dumnezeu. Că dacă elevul are frica lui Dumnezeu, vede chipul lui Dumnezeu din colegul său și nu-l lovește, căci are conștiința că dacă îl lovește, Îl lovește pe Dumnezeu.

Altfel, dacă am frică de om, îi dau eu mai întâi ca să nu-mi dea el mie. Așa că lupta noastră în sistemul de învățământ începe să fie o luptă împotriva minciunii, împotriva violenței. Eu sunt total de acord cu smerenia și că în fiecare moment trebuie să fim smeriți. Smerenia se și învață, o învățăm de la profesori, de la oameni care chiar sunt smeriți. Dacă nu luptăm cu minciuna și cu dezbinarea, nu o să avem cum să fim smeriți, nu o să avem cum să fim creștini, căci dacă nu ești smerit, nu ești creștin.

„ Este foarte important ca politicul să nu se mai implice în școli”

De asta cred că responsabilitatea școlii este atât de mare, de asta cred că este foarte important ce fel de directori avem în școli, este foarte important ca politicul să nu se mai implice în școli, pentru că impun minciunile în școli, nu adevărurile, adică minciuni legate de interesele lor materiale pe plan local, național sau chiar european. De asta cel mai bine a dus-o învățământul românesc imediat după Revoluție, când nu se amestecau politicienii în școli. Și chiar la liceul nostru, rezultatele cele mai bune s-au obținut în perioada 1990-2003, când nu aveau acces la manevrarea școlilor. Acum pun ei directori, schimbă ce vor, cum vor, și atunci cei tineri vor zice că așa trebuie să se întâmple. Dar nu așa trebuie să se întâmple! Pentru că se poate trăi altfel, și mult mai frumos, și mult mai bine, și mult mai corect. Scoaterea politicului sau mai bine zis pentru scoaterea politicianismului din școala românească este un lucru pentru care trebuie să luptăm noi, profesorii creștini. Acesta a devenit deosebit de agresiv în ultima perioadă, nu mai ține cont de nimic, acționează pe faţă, fără frică de justiție, fără morală. Sunt legături de tip mafiot realizate în sistemul de învățământ între unii profesori şi anumiți politicieni. Deci iată că avem de luptat și de făcut multe lucruri ca profesori creștini.

„Fără educație n-o să reușim să progresăm nici din punct de vedere duhovnicesc”

Poate fi socotită educația la fel de importantă ca sănătatea?

Educația este la fel de importantă ca sănătatea. Dacă ne gândim la fiecare om în parte, la fiecare familie în parte, fără educație n-o să reușim să progresăm nici din punct de vedere duhovnicesc, nici din punct de vedere material. Școala românească este dirijată spre secularizare, spre ateism. Așa cum au dirijat-o cei din regimul comunist, așa o dirijează și cei din sistemul actual. Ei nu-i mai spun comunist, dar este același lucru cu regimul comunist din foarte multe puncte de vedere. Ceea ce trăiam înainte de 1989 cu secretarii de partid care umblau cu propaganda și căutau să ne impună regulile partidului comunist în școli, retrăiesc acum cu senatori și deputați care vor să ne impună regulile și dorințele lor în școala românească.

Este un lucru deosebit de grav și deosebit de asemănător, dacă nu chiar identic cu ce se întâmpla înainte de 1989, situație despre care eu cred că nu mai poate continua mult timp. Ei au crezut că generațiile actuale nu știu ce s-a întâmplat înainte de 1989. Din fericire, sunt foarte mulți profesori care știu ce s-a întâmplat atunci în școlile românești și îi informează pe ceilalți cum și ce se făcea și cum se face acum. Le spunem: comparați și vedeți că e la fel, și nu e bine să fie așa, noi nu suntem de acord, nici atunci n-am fost de acord și nici acum nu suntem de acord să se întâmple lucrurile așa.

„ Setea de putere îi determină să stăpânească și acest domeniu”

Asta este problema de bază la ora actuală, să curățim școlile de politică. O să spuneți că nu se poate, în societatea modernă nu se poate fără politic în școli. Bine, să spunem că nu se poate fără politică în școli, dar să avem în școală cât mai puțin politică, asta se poate. Nu cât mai multă, cum este la ora actuală. Pentru că nu se poate controla în totalitate câtă este, dar se simte dacă este foarte multă și se simte tot la fel de bine dacă e în regulă, după cum merg treburile. Dacă treburile merg bine, în mod sigur politicul nu este implicat foarte tare în școala respectivă, dacă treburile merg prost, în mod sigur e implicat mult.

Poate apărea și întrebarea: cum poate influența, ce scop au politicienii de se implică în treburile școlii și ce interes au? Setea de putere îi determină să stăpânească și acest domeniu. Faptul că e o persoană foarte importană și poate da un telefon să pună o pilă este unul din motivele de bază pentru care politicienii caută să pună mâna pe școli. Ca să poată dirija ceea ce se întâmplă în școala respectivă, așa cum gândesc ei, nu cum trebuie. Se bazează pe un alt păcat foarte mare, slava deșartă, pentru că el vrea să fie cel mai mare și în școală dacă e deputat, dacă e senator, vrea să fie cel mai mare și în spital, vrea să fie recunoscut ca cel mai mare, să fie salutat de toată lumea, să fie în capul mesei peste tot. Asta este din cauza setei de putere, slava cea deșartă. Că altfel, ce interes ar putea avea, decât acesta, să iasă în evidență, să fie lăudat?

„Nu poți să predai o disciplină cum este matematica dacă nu ai autoritatea necesară predării”

Sunteți de acord cu afirmația: cum e profesorul, așa e și școala, cum e școala așa e și omenirea? Au profesorii această conștiință? Ce responsabilități decurg de aici?

Da, în bună măsură sunt de acord cu afirmația, dar ce facem cu întrebarea: de ce a scăzut autoritatea profesorului în școală? Eu, în domeniul științific, știu următorul lucru: nu poți să predai o disciplină cum este matematica sau fizica sau chimia dacă nu ai autoritatea necesară predării, care vine din seriozitate, din știință și din credința elevului că profesorul poate să-l învețe lucrurile respective și din respectul elevului că profesorul poate să-l învețe acele lucruri. Dacă statul scade autoritatea profesorului, dacă părinții denigrează autoritatea acestuia vorbindu-l de rău în fața copiilor, ce se întâmplă de fapt? Și care este rezultatul lipsei de autoritate a profesorului în fața copiilor? Nu se mai poate preda nimic serios. Putem face jocuri, putem să învățăm câteva lucruri elementare, dar știință în profunzime nu se mai poate face, dat fiind faptul că nu mai am oameni cu autoritate care să predea disciplina respectivă. Ce se va întâmpla? Dacă am scăzut, dacă am negat autoritatea profesorului, să vedem rezultatul. Ce pot eu să pun în loc? Ca un copil să învețe, trebuie să pună în loc o altă autoritate. Ei, acum nu mai pun nimic în locul autorității profesorului, nu mai este niciun fel de autoritate.

Și dacă nu am pus nimic în locul profesorului ca autoritate, de învățat, voi învăța tot nimic. Adică va fi o sumă de cunoștințe elementare de un nivel foarte scăzut care se vor putea preda și învăța.

„Dacă nu am pus nimic în locul profesorului ca autoritate, de învățat, voi învăța tot nimic”

Asta are și un scop politic, să scadă autoritatea profesorului, pentru că acesta, în România, tot timpul a avut un cuvânt de spus în alegeri, au dirijat opinia publică spre direcția bună, stricând planul pe care și-l făcuseră politicienii. Uneori au reușit, alteori nu, dar au fost simțiți ca prezenți, așa că din punct de vedere politic s-a dorit ca lor să le scadă autoritatea. Cum s-a acționat? Salarii mici, ca să nu aibă putere economică și să fie disprețuiți de majoritatea populației. Acum nici nu mai îndrăznesc absolvenții să se mai facă profesori. De ce să mă fac profesor? N-am cu ce trăi, n-am cu ce să-mi încep viața. Însă acest lucru va duce la o lipsă de profesori, care până la urmă îi va determina să mărească salariile pentru că nu o să aibă altă soluție. Lipsa de profesori îi va determina să plătească ca să vină tinerii și să se facă profesori.

Dar acum, asta se dorește, este exact politica pe care o ducea Stalin și partidul comunist bolșevic ca să țină poporul în subordine: să nu cumva să le dăm salarii mari profesorilor și medicilor, pentru că va creşte puterea lor economică şi implicit puterea lor de influenţă. Politica asta este dusă la ora actuală și de partidele politice, partide care provin din fostul partid comunist, din fosta securitate, așa că să nu ne mire foarte tare ce se întâmplă în țările din răsăritul Europei, pentru că greu se putea altfel, ar fi trebuit să avem claritate și viziune politică în 1989, măcar la câțiva oameni politici, și n-am avut, și se vede ce s-a întâmplat și unde am ajuns.

„Profesorul nu va mai ști să răspundă la toate întrebările elevului”

Dacă profesorul nu are autoritate şi devine un nimic, şi școala devine nimic, iar societatea va fi ceea ce începe să se vadă - nimic din punctul de vedere al formării omului, al realizării fiinţei umane. Când tu urmărești o ștachetă foarte jos coborâtă, ceea ce se va realiza va fi cam la nivelul școlii profesionale. Cam acesta e nivelul la care se va ajunge și la care s-a și ajuns de fapt în școlile publice din Occident. Acolo şcoală serioasă se face în școlile private, unde se păstrează disciplina, unde este păstrată autoritatea profesorului. O să spuneți că profesorul nu trebuie să umble după bani, că e o meserie vocațională, dar nici nu umblă după bani, el e mulțumit să aibă un salariu decent cu care să poată trăi. Dar nu se dă nici măcar minimul pentru a putea trăi și atunci calitatea profesorului în învățământ începe să scadă vertiginos. Slăbirea autorității profesorului va fi un factor realizat prin neștiință, pentru că profesorul nu va mai ști să răspundă la toate întrebările elevului.

Mulţi politicienii vorbesc despre reforma din sistemul de învățământ. Nu s-a făcut nicio reformă în sistemul de învățământ și nici nu se va face atât timp cât nu se vor cheltui bani. Cât timp clasele rămân formate din 30 de elevi și în același timp i se cere profesorului să lucreze diferențiat, vă dați seama că totul este o minciună. Cum poți să lucrezi diferențiat într-o clasă cu 30 de elevi? De câte ori pot eu să-l ascult pe un elev într-o lună de zile? Trebuie să se facă clase cu 15-20 de elevi, dar asta înseamnă să faci mai multe școli, să ai mai mulți profesori, să cheltui mai mulți bani, și atunci poți să-i ceri profesorului de matematică să treacă pe la fiecare elev o dată la două ore, dacă nu chiar în fiecare oră.

„Să nu mai alegem oameni mincinoși”

Cât timp spun că investesc într-o direcție, de exemplu cumpără tablete și așa mai departe, astea sunt doar vorbe politice ca să adoarmă conștiința oamenilor, dar nu văd în asta a fi o soluție de durată. Ce e mai grav e însă faptul că se spune că nu avem bani, ceea ce iarăși este o minciună. Avem bani, dar banii sunt ascunși în economia subterană. Când guvernul rămâne fără bani, nu caută să recupereze bani din economia subterană, ci mărește impozitele, scade salariile profesorilor, ale medicilor, pensiile. De fapt, ce s-a întâmplat? Banii sunt, s-ar putea plăti sistemul de învățământ dacă s-ar culege banii din economia subterană, dacă s-ar culege impozite de la cei care trebuie să plătească impozite și nu plătesc decât așa, secvențial. Dar pentru asta trebuie voință politică, și în ultimii douăzeci de ani n-am văzut voință politică. În învățământ nu se cheltuiesc foarte mulți bani ca să spunem că n-ar fi cu ce să se facă. S-ar putea face, dar e mai greu de strâns bani de la cei care sunt obișnuiți să nu mai dea bani.

Părerea mea este că nu vom vedea o îmbunătățire a situației societății până nu se îmbunătățesc clar lucrurile și în învățământ și în sănătate, și în primul rând în politică. Să nu mai alegem oameni mincinoși. Doar îi vedem că spun minciuni, cine ne obligă să îi alegem? Să nu-i mai alegem. O să întrebați, dar pe cine alegem? Dacă e rău, îl aleg pe altul, măcar să văd ce face celălalt. Iar dacă și acela e rău, îl schimb, nu îl mai aleg nici pe acela. Că dacă vede că îl schimbi, va face măcar ceva pentru oameni, ca data viitoare să nu îl mai schimbe. Altfel nu avem cum să acționăm, decât făcând greve sau acțiuni de protest, ca şi în cazul gazelor de șist. Problema aceasta este o problemă foarte importantă.

„Ce face, își ia cimitirul, strămoșii, biserica, și-i duce cu el?”

Unii au zis: pentru 200 de oameni să sufere țara întreagă? Dar ce, omul acela nu are același drept ca toată țara, ca toți oamenii din țară? Eu însă l-aș duce pe cel care a declarat asta să stea un an în acel sat și să trăiască ca un țăran despre care spune el că se împiedică, și să vadă dacă poate trăi fără apă, așa cum se preconizează că se va întâmpla în respectivul sat dacă se vor exploata gazele de șist. Și dacă nu se va putea trăi, unde să mă duci? În altă parte? Și unde în altă parte? Ce face, își ia cimitirul, strămoșii, biserica și-i duce cu el? Nu cred că-i convine cuiva, deși un politician spunea că există varianta relocării. Relocatul e ușor când e vorba de altul, dar când e vorba de tine, nu-i așa ușor. Și, în general, comunitatea sătească e diferită de comunitatea orășenească, acolo sunt mai mulți creștini proporțional cu populația, iar oamenii trăiesc în comuniune. Din acest motiv poporul român s-a simțit mult mai bine la sat, pentru că aici trăiau în comuniune, cu reguli precise, se ajutau unii pe alții, făceau ce se cuvine unui creștin. În comunitățile mici se simte viața creștină mai bine decât în comunitățile mari. Ce facem cu sufletul acelui sat?

În contextul acesta al slăbirii autorității profesorului, mai poate fi acesta un model vrednic de urmat?

Nu se dorește să fie vrednic de urmat. Am văzut un film american despre un profesor și despre copilul unui senator american. Se duce profesorul la părinte și îi spune despre copil că are un comportament neadecvat, iar politicianul îi răspunde: Dar ce, dumneata ai să-mi crești mie copilul? Deci nu dorește să-i crească copilul, îl disprețuiește atât de mult încât nu-și dorește să-i crească copilul.

„Cum mai creştem oameni puternici, dacă nu le punem și restricții?”

Cam la asta s-a ajuns și la noi. Profesoriii să fie acolo, să urmărească doar ce fac copiii. De la autoritate profesională şi morală s-a ajuns la meseria de paznic, adică devine un fel de școală - penitenciar, cu un nivel minim de cunoștințe, să-i păzim să nu se bată, să-i păzim să nu devină violenți și astfel ajungem la sloganul „țara ne vrea proști”. Și unii chiar acceptă ideea aceasta, ceea ce este dezastruos pentru țară și pentru societate, pentru ce se va întâmpla în continuare în România. E dezastru și pentru viața duhovnicească. Elevul nu mai învață pentru că nu mai crede că e util să învețe și nu se mai gândește ce va deveni el, ce vrea să devină el. Începe să fie învățat să nu se mai gândească la treburile acestea care sunt foarte importante în formarea unui tânăr. La noi se revine la o școală de tip hedonist în care se cultivă plăcerile, dar cu restricțiile cum rămâne? Cum mai creştem oameni puternici, dacă nu le punem și restricții? Un om devine puternic dacă știe că trebuie să facă atât cât să nu supere pe celălalt, nu numai ce-i place lui și fără să-i pese ce se întâmplă cu celălalt. Avem mult de luptat pentru a convinge poporul să nu fie de  acord cu un învățământ de tipul acesta.

Hristos a spus: „Nu te teme, turmă mică’’

E adevărat că sunt și profesori exagerați, dar la școlile serioase nu încap astfel de profesori, la un moment dat se autoexclud, sistemul face o curățire automat, dacă e un sistem sănătos. Dar unde treaba nu-i serioasă se întămplă și treburi de acest gen. Un astfel de profesor nu trebuie să mai fie profesor, nu doar să-i iei autoritatea, îl scoți din sistem. Dar celorlalți, de ce să le-o iei? Un om fără autoritate nu poate  face nimic. Și mai cu seamă, la ce se întâmplă la ora actuală în România, prin adoptarea de legi europene prin care se protejează copilul față de părinți, a fost atacată în primul rând familia creștină, slăbindu-se autoritatea părinților, astfel încât aceștia nu mai știu ce soluții să adopte pentru educarea propriului copil. A fost atacată familia, școala, urmează Biserica.

S-a urmărit slăbirea familiei creştine şi s-a dorit ca aceasta să devină neînsemnată pentru a-şi face loc familia homosexuală. Se urmăreşte slăbirea şcolii publice şi a Bisericii, principalii factori de coeziune ai poporului român, pentru că întreg sufletul acestui popor se urmăreşte a fi slăbit, descreştinat şi înglobat în familia europeană atee. Dar să nu uităm cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos:,,Nu te teme, turmă mică’’. Şi nu suntem puţini care gândim aşa. Aţi luat acest interviu unuia dintre cei mai mici profesori de matematică din Bârlad, dar care crede că tot ceea ce face, face totdeauna mai bine şi mai frumos cu ajutorul lui Dumnezeu şi spre slava Lui.

Ce cărţi recomandaţi elevilor, în afară de culegerile de matematică?

„Sfântul Închisorilor”, „Întoarcerea la Hristos”, „Imn pentru crucea purtată”, „Oranki”.