În chip fundamental, autorul grec opune evenimentul eclezial (ca expresie autentică a trăirii creştine în comuniune), religiei (ca interes instinctual individual). Pe linia unei afirmaţii cunoscute în teologia ortodoxă, „creştinismul nu este o religie, ci un mod de viaţă”, (a se vedea chiar şi în cartea de faţă, de ex., la p. 172 ş. u.), autorul deplânge, în chip acid şi pe diverse planuri, transformarea evenimentului eclezial în religie, atenţionând că „Biserica şi religia sunt două realităţi incompatibile şi ireconciliabile, precum viaţa şi moartea, libertatea şi necesitatea, dragostea şi interesul” (p. 282).

Yannaras scrie pagini provocatoare despre regretabila adoptare a artei religioase occidentale, care nu mai ipostaziază prototipul, ci adapă, minor, sentimentul. Prin dispariţia adevăratei parohii, oamenii încep să înţeleagă prin Biserică o unitate administrativă a „religiei creştine”, distribuitoare de „taine” către indivizi anonimi unii altora. Prin idolatrizarea tradiţiei, autorul deplânge fundamentalismul în diferitele sale înfăţişări (inclusiv cel ortodox), în acelaşi spirit cu celebra frază a lui Y. Pelikan: „Tradiţia este credinţa vie a celor morţi; tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii”).

Tratând moştenirea augustiniană (îndeosebi în Apus, dar nu numai), autorul subliniază trista impunere a perspectivei conform căreia scopul vieţii creştine este ferirea de iad, în loc să fie participarea la biruinţa crucii şi înviere. Yannaras se arată, mai departe, şi în deplin acord cu ideile părintelui G. Florovsky despre occidentalizarea teologiei ortodoxe după căderea Bizanţului.

Unele dintre cele mai demonstrative pagini tratează demonizarea sexualităţii prin creşterea influenţei monahilor pe parcursul secolelor şi emiterea unor canoane cvasi-absurde (îndeosebi în veacurile 7-9). Sunt deplânse acceptarea inadecvată a moştenirii iudaice a „necurăţiilor”, înţelegerea actului sexual în absenţa oricărei plăceri, ca şi sfaturile „duhovniceşti” care pot ajunge să îndemne la evitarea contactului sau gândului la femeie, fie ea mamă, soră sau fiică.

Regretabilă este, în opinia autorului, şi o anumită individualizare a relaţiei omului cu Dumnezeu datorată adoptării şi promovării unei forme de pietism, mai ales în sec. 18, inclusiv prin publicarea şi receptarea corpusului filocalic. Ca şi în alte lucrări ale sale, filosoful grec notează şi aici influenţa apuseană asupra epocii Sf. Nicodim Aghioritul şi moştenirea problematică pe care Filocalia o încarnează, odată ce se observă absenţa din paginile sale a ideii fundamentale că mântuirea se realizează numai ca efect al evenimentului eclezial.

Incitantă în cel mai înalt grad, lucrarea lui C. Yannaras cheamă la aprofundare şi, de ce nu, la dezbatere. Nu e o carte cu care trebuie să fii în totalitate de acord sau căreia să îi stai fundamental împotrivă; a nu se trece, însă, cu vederea.

Christos Yannaras, Contra religiei, trad. Tudor Dinu, Editura Fundației Anastasia, 2011, 285 pagini.