În general, copiii și preoții colindă. Copiii simbolizează pe îngerii care nu doar au fost prezenți la nașterea Domnului, ci au și vestit-o, iar preoții, pe păstorii care se aflau în preajma ieslei de la Betleem și s-au închinat Domnului la nașterea Lui. Aceștia din urmă merg cu icoana Nașterii Domnului prin casele credincioșilor în ajunul sărbătorii, vestind Nașterea Pruncului mântuitor și aducându-L în casele și în inimile lor.

Colindătorii devin hristofori și teofori, adică purtători de Dumnezeu, întrucât ei Îl poartă în suflete și Îl vestesc pe Hristos Pruncul la casele creștinilor, care, la rândul lor se pregătesc îndelung pentru primirea Oaspetelui dumnezeiesc. În ajunul Crăciunului, tot satul și fiecare casă în parte intră parcă într-un fel de forfotă, de mișcare, de înălțător neastâmpăr: se aprind făcliile, luminile, se fac ultimele pregătiri, se întinde masa, se deschid porțile, pentru ca Domnul să fie binevenit și bine primit. În biserici nu se face priveghere în noaptea de Ajun spre Crăciun, pentru că vin colindătorii care transformă întreg satul în biserică, colindele – ca punți de lumină între pământ și cer – înlesnesc comuniunea directă cu Dumnezeu din ceruri.

Deci, colindătorii duc asemenea îngerilor şi păstorilor vestea Evangheliei din casă-n casă. Colindatul capătă astfel un aspect de pelerinaj, căci întruchipează pelerinajul Sfintei Fecioare Maria, apoi pelerinajul magilor şi al Mântuitorului, a Cărui viaţă pământească este un pelerinaj continuu. Colindul a fost o Biblie deschisă în vremurile de restriște în care puțini erau cei care ştiau carte, astfel, colindătorii erau (precum sunt și astăzi) și mari misionari ai Bisericii, căci prin colinde, ei nu fac decât să relateze cele întâmplate la Betleem, iar cei care-i ascultă primesc în amănunt istorisiri pe cât de adevărate pe atât de emoționante despre Naşterea Domnului.

Cuprinsul colindelor este unul adânc teologic, redând cu limpezime adevărul de credință al Evangheliei, în cuvinte simple, însă nu în înțelesuri simpliste. Colindele sunt de o frumusețe literară inegalabilă, de o gingășie aparte și de un deosebit har poetic. Din conținutul lor se întrevede bunătatea și simțirea curată a credincioșilor Bisericii noastre. Ascultându-le, ne minunăm de nesfârșita bogăție sufletească și forța creatoare cu care poporul nostru, autorul colindelor, a înțeles și a tâlcuit Evanghelia și L-a primit cu nesfârșită dragoste, recunoștință și duioșie pe Pruncul Mântuitor.

În colinde, vedem cum Dumnezeu încetează să mai fie inaccesibil, Se apropie de muritori cu bunăvoinţă şi cu smerită dragoste. Prin aceasta, nu Dumnezeu îşi pierde din măreţia Sa, ci omul devine tot mai apropiat, mai intim cu Creatorul și Mântuitorul său, împărtășindu-se din lumina neînserată a Dumnezeirii. Aflăm, de asemenea, că dragostea Lui nu este desăvârșită doar pentru faptul că S-a întrupat pentru noi și mântuirea noastră, ci și pentru că a arătat nevoie și de dragostea noastră pentru El, căutând-o.

Prin colinde, ni se transmite cu multă claritate și limpezime mesajul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, adevărul dogmatic cu privire la Nașterea Domnului și la Maica Sa fiind bine revelat și relevat. În Sfânta Scriptură, pasajele evanghelice prezintă pe scurt istorisirea nașterii Domnului, apoi drumul la Betleem și călătoria în Egipt, dar poporul nostru, în iscusința sa, a înțeles că drumul este foarte lung și anevoios mai ales pentru o femeie care este gata să nască și de aceea în colinde poporul a brodat o mulțime de întâmplări și de fapte minunate, călătoria sau mai bine zis fuga în Egipt fiind prezentată ca o adevărată odisee. Astfel, ascultând și astăzi cu emoţie colindele, luăm parte cu tot sufletul nostru la peripeţiile numeroase prin care trece Maica Domnului, Dreptul Iosif și pruncul Iisus. Ne înduioşăm de suferinţele ei, aprobăm toate acţiunile şi gesturile ei şi ne simţim la urmă, după atâtea și atâtea primejdii, plini de o bucurie nestăpânită, sinceră şi candidă, la aflarea veștii naşterii pruncului Iisus.

Îl colinde se reliefează și descrierea împrejurărilor și ținutului sfânt, Betleemul, apoi venirea și închinarea păstorilor, a magilor, pe urmă auzim despre imnele îngerești, mânia și faptele înspăimântătoare ale lui Irod, omorârea pruncilor etc. În colinde se arată grija neobosită a credincioșilor pentru Pruncul Sfânt, Căruia Îi vorbesc blând, Îi caută un sălaș călduros pentru naștere, precum și îmbrăcăminte împărătească. E interesant cum poporul nostru şi-a permis să fie atât de intim cu Dumnezeu şi şi-a însuşit o maternitate a Maicii Domnului în colinde. Găsim în colinde trăirea creştină primară, simplă şi autentică, fără artificii superflue și fără o bogăție căutată și artificială a stilului. Le-au fost străine înclinaţia către dogmatizări adânci și sterile, teoretizări aride, demonstraţii teologice meşteşugite, cultism, conţinutul lor fiind o uimitoare bogăţie de învăţături, mesaje de îmbărbătare şi diverse exortații, a căror limpezime şi prospeţime au reconfortat Biserica din toate timpurile și au adus un festin duhovnicesc profund și continuu în sufletele oamenilor.

Așa cum am precizat și mai sus, la români, colindele se remarcă prin profunzimea teologiei şi simplitatea formei. În ele nu este cu nimic micşorată dumnezeirea Fiului, după cum nu este uitată omenitatea Lui: Astăzi S-a născut, Cel făr de-nceput, cum au spus proorocii; Mititel şi-nfăşeţel, în scutec de bumbăcel / Neaua ninge nu-L atinge / Vântul bate, nu-L răzbate. În colinde, natura, recunoscându-L pe Creator, se simte îndatorată să-i aducă recunoștință. Zidirea toată parcă se îmblânzește, se umanizează și se apropie cu duioșie de Prunc: Vântul bate, nu-L răzbate / Neaua ninge, nu-L atinge. Vântul bate, nu-L răzbate, adică nu-L pătrunde, înfrigurându-L, ci rămâne în afara Lui, ocrotindu-L; neaua ninge, nu-L atinge, cu alte cuvinte, chiar dacă ninge de jur-împrejur, pe Pruncul sfânt nu-L atinge și locul unde este Hristos rămâne apărat, ocrotit. Bogăția de diminutive utilizate în colinde (Mititel şi-nfăşeţel, în scutec de bumbăcel etc.) dezvăluie încă o dată sufletul cald și sensibilitatea deosebită a poporului nostru.

Din conținutul colindelor, mai aflăm că, într-un fe,l este adevărat că Mântuitorul S-a născut acum 2011 ani; istoricește vorbind, este un adevăr, căci atunci a intrat Iisus Hristos în istorie, dar El Se naște continuu, Se naște pururea, așa cum glăsuiește un minunat colind:

„Mare-i seara de-astă seară,

Dar nu-i seara de-astă seară

Ci e seara lui Crăciun, lui Crăciun celui bătrân,

Când S-a născut Fiul Sfânt, Fiul Sfânt pe-acest pământ”.

Astfel, într-un fel noi trăim o condensare a timpului și devenim contemporani cu evenimentul Nașterii Domnului Hristos în Betleem, iar Acesta devine contemporan cu noi. Crăciunul nu este doar o rememorare, o celebrare a ceea ce s-a petrecut atunci în ieslea de la Betleem, ci și o retrăire a evenimentelor, încercându-ne acea emoție vie, acel fior sfânt pe care l-au simțit cei prezenți atunci în jurul Pruncului mântuitor.

Înminunata Bucovină există tradiţia cum că oamenii sunt răi şi ca să-i îmbuneze, Dumnezeu le-a trimis colindele şi când acestea n-ar mai fi, pătrund duhurile cele rele mai mult între oameni. Dar cât timp se vor cânta colindele, prezenţa răului va fi micşorată sau chiar anihilată. Prin urmare, e necesar ca noi să prețuim, să păstrăm, să promovăm și să cântăm colindele, din neam în neam, din generaţie în generaţie, ca pe un odor sfânt, ca pe o dumnezeiască liturghie a iubirii lui Dumnezeu, așa cum ne îndeamnă și unul dintre ele:

Azi cu strămoşii cânt în cor

Colindul sfânt şi bun,

Tot moş era şi-n vremea lor,

Bătrânul Moş Crăciun.

E sărbătoare şi e joc

În casa ta acum,

Dar sunt bordeie fără foc

şi mâine-i Moş Ajun.

şi-acum te las, fii sănătos

şi vesel de Crăciun,

Dar nu uita când eşti voios,

Române să fii bun.