În vremea aceea a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şiţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns şi a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc.  Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Ştim că va veni Mesia care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Şi se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea? Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi de vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Hristosul? Şi au ieşit din cetate şi veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştrişipriviţi holdele că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţaveşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor. Şi mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Şi cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui, iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şiştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii. (Ioan 4, 5-42)

Atunci când încercăm să definim ce este aceea „dreapta credință”, ne gândim la urmarea cuvântului Sfintelor Scripturi, la respectarea cât mai fidelă a rânduielilor legii strămoșești, a tradiției. Chiar și cei care nu văd cu ochi buni credința noastră, ba mai mult o iau în râs, își pornesc atacurile în primul rând de la presupusa împietrire în trecut a credinței noastre: slujbe lungi, rânduieli demodate, nerespectarea egalității de orice fel: gen, etnie, opinie, încremenirea în ordinea ierarhică. Toate acestea sunt văzute ca poveri care împiedică progresul. Până și însuși Domnul Hristos e asociat cu acest mod de viață neactual, cu totul depășit. Prin viața creștină neconvingătoare a noastră, Însuși Iisus ajunge să fie luat în batjocură în fel și chip, fiindcă acuzatorii nu se obosesc să citească fie și puțin din cuvintele Sale notate de Evangheliști. Dar această atitudine nu e neapărat de blamat. Tot la fel, mulți dintre noi nu cunoaștem prea bine cuvintele Domnului.

Evanghelia duminicii a cincea după Paști poate fi însă văzută ca un argument care arată că Hristos nu e exponentul unei lumi împietrite, ci de-a dreptul modern, nonconformist. Se duce în capitala țării pe un drum nepermis, intră în vorbă cu oameni de altă etnie, ba chiar și de altă confesiune. Încă și mai mult, își trimite ucenicii să cumpere mâncare de la virtualii dușmani și, rămânând singur lângă o fântână, stă la discuții cu o femeie localnică. Iar asta se petrecea acum două mii de ani în urmă, în Orient, unde până în zilele noastre dialogurile dintre bărbați și femei, altele decât cele în mediul strict familial sau al vecinătății, sunt privite cel puțin ca suspecte.

Domnul Iisus se află la fântâna lui Iacov, un monument cu încărcătură emoțională pentru evrei încă de pe atunci, mai ales că această relicvă, rămasă de la  protopărintele lor, deja se afla în stăpânirea unor neamuri ostile. Și astăzi lucrurile sunt cam la fel: pe locul fântânii se află o mănăstire creștină ortodoxă, situată la rândul ei în teritoriile palestiniene. Însă Hristos nu se raportează defel la importanța istorică a locului, aflat sub ocupație străină, fiindcă misiunea Sa în lume nu este aceea de a întări ura interetnică, nici pe cea religioasă. Atunci când cere apă unei femei samarinence arată că înaintea lui Dumnezeu nu există priorități de ordin national, cultural, religios. Toți suntem fiii lui Dumnezeu. Ba chiar mai mult, nu răspunde provocărilor samarinencei. Întrebat de aceasta dacă e bine să se închine la templul din Ierusalim, așa cum fac evreii de milenii, ori în muntele Garizim, așa cum făceau samarinenii minoritari, Hristos răspunde că a venit vremea ca oamenii să se închine lui Dumnezeu în duh și în adevăr. Nu înseamnă că relativizează locurile sfinte. Chiar clarifică faptul că mântuirea vine de la evrei, dar aceasta nu din spiritul de superioritate al evreului, ci din conștiință profetică. Atunci când vorbește cu oricine: femeie samarineancă, fariseu galileean, saducheu de la templu, învățător de lege, centurion roman, orb de la răspântie, femeie canaaneancă, lepros din pustie, slăbănog uitat lângă o scăldătoare și așa mai departe, Domnul nu caută altceva decât scânteia de credință și disponibilitatea omului de a se deschide înaintea învățăturii lui Dumnezeu, Care ne cheamă la El. Tocmai de aceea, în Evanghelia despre samarineancă ni se pune înainte un exemplu inedit. Această femeie care nu era defel „ușă de biserică” (avusese deja cinci bărbați, iar cu al șaselea trăia nemăritată) se trezește din îndârjirea ei cotidiană și ajunge să se întrebe dacă nu s-a întâlnit cu un prooroc. Iar nu mult după aceea aleargă în cetate să vestească tuturor că a întâlnit pe Mesia cel așteptat.

„Succesul” pe care Mântuitorul îl are în propovăduirea Sa constă tocmai în ceea ce ni se impută azi că nu am avea noi, creștinii: flexibilitatea în relația cu cei din jur. Ca și astăzi, lumea de acum două mii de ani era supra-saturată de teologi, prooroci reali sau închipuiți, neamuri asupritoare, credincioși practicanți la modul fanatic, revoluționari, războinici, profitori, păcătoși, curtezane. Dar Iisus S-a ferit de nenumărate ori de partizanate politice (nu a intrat în polemica dacă trebuie plătită dajdie cezarului) sau religioase, evitând amestecul în cearta dintre saducheii care nu credeau în înviere și fariseii care se socoteau evlavioși și cinstitori fideli ai Legii. Această „neutralitate” a Domnului însă nu este una doar de dragul de „a nu da de belea”, ci fiindcă El caută salvarea adevărată a omului, nu dintr-o robie politică sau ideologică, toate acestea fiind temporare, schimbabile. El „stă la ușă și bate”, cum spune în Apocalipsă (3,20), așteptând ca cineva să îi deschidă. Nu are importanță dacă acela este de neam bun, sau dimpotrivă, umil, dacă e cunoscător al legii ori ignorant. El îi acceptă pe toți așa cum sunt. Așteaptă doar sinceritate și deschidere.

Despre femeia samarineancă se știe din tradiție că se numea Fotini, un cuvânt grecesc care înseamnă „lumină”. Tot tradiția consemnează că ea a ajuns să propovăduiască Evanghelia și a fost martirizată, fiind sărbătorită la 26 februarie. Dar mai mult decât atât, cinci surori ale ei (e surprinzător că nu a avut doar cinci bărbați, sortiți pierzării, ci și cinci surori, sortite mântuirii) și doi fii au pătimit moartea martirică pentru Evanghelie. Exemplul ei, de pocăință și deschidere, ne dă gândul reconfortant că avem puterea să ne depășim propria stare în căutarea „băuturii” din care bând, nu mai însetăm în veci: apa vie. Căutându-L pe Domnul Îl descoperim ca pe o fântână: trebuie să ne căznim a lăsa în jos găleata, adică să ne smerim, pentru a primi în schimb ceea ce ne asigură viața.