Coborârea la iad a Mântuitorului - Frescă sec. XXI, Paraclisul „Duminica Tuturor Sfinților, Reședința mitropolitană din Iași Coborârea la iad a Mântuitorului are ca temei scripturistic mărturia Sfântului Apostol Petru, care spune în prima sa epistolă că Hristos: „Omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare” (I Petru 3, 18-19). El afirmă deci că în răstimpul dintre moarte și înviere, când trupul Său zăcea în mormânt, Hristos a coborât cu sufletul Lui îndumnezeit printre cei adormiți, tinuți până atunci sub stăpânirea celui rău, și le-a propovăduit cuvântul Evangheliei. Sfântul Ioan Damaschin a subliniat că, deși de vineri seara și până în zorii zilei de duminică, sfântul trup al lui Iisus a rămas în mormânt, în tot acest răstimp el a continuat să fie unit ipostatic cu sufletul, coborât în locașul morții, Dumnezeul neputând fi circumscris într-un anumit spațiu și deci aflându-Se simultan pretutindeni. Ipostasul Cuvântului asigura deci legătura dintre trup și suflet, chiar dacă pentru un timp cele două elemente componente ale Persoanei lui Hristos se aflau separate. Cântarea din Liturghia ortodoxă exprimă admirabil misterul mai presus de fire: „În mormânt cu trupul și în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun ai fost, Hristoase, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, toate umplându-le Cela ce ești necuprins”. Este semnificativ că în iconografia ortodoxă răscumpărarea omului este reprezentată prin coborârea la iad, Iisus fiind înfățișat în clipa când pătrunde în lumea întunericului și întinde mâna către Adam și Eva, pe care a venit să-i scoată de sub povara osândei. Hristos, călcându-1 în picioare pe vrăjmaș, întinde mâna primului Adam și face ca viața și lumina să pătrundă acolo unde se afla „întunericul, moartea, și singuratatea”.