Domnule profesor, pentru început, vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre pasiunea dumneavoastră pentru studiul teologiei sistematice. Când şi cum s-a manifestat această înclinaţie spre studiul Teologiei Dogmatice şi cum a ajuns această disciplină să marcheze şi să constituie drumul dumneavoastră profesional?

Cred că vocația spre studiul Dogmaticii este o caracteristică, în general, a tuturor studenților teologi. Toți iubim Teologia Dogmatică, și pe bună dreptate, fiindcă ea este o disciplină centrală și complexă, unde obiectul se indentifică cu subiectul, anume Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos. Încă din seminarul teologic am fost atras de această materie, însă o experiență mi-a marcat în mod deosebit orientarea profesională spre această diciplină, anume citirea colecției „Părinți și Scriitori Bisericești”, care  m-a ajutat să descopăr și să văd un alt mod de a vorbi despre Dumnezeu. Era vorba de un mod dinamic, plin de căldura credinței și de lucrarea Duhului Sfânt, iar lucrul acesta m-a mișcat. Treptat, după aceea, la Facultatea de Teologie, modul în care era predata disciplina Dogmaticii de profesorii de atunci - majoritatea ucenici ai părintelui Dumitru Stăniloae, dogmatistul nostru prin excelență, mi-a întărit orientarea spre acest domeniu. Mai mult decât acestea, după terminarea facultății, printr-o lucrare a proniei dumnezeiești, fiind ales de părintele profesor Stăniloae să-i fiu curier, am stat mult timp în preajma sfinției sale, iar lucrarea Duhului Sfânt în viața părintelui, care-l ajuta să prezinte Teologia Dogmatică într-o măreție nemaiîntâlnită până la  acel moment, m-a atras și mai mult spre acest domeniu. De aceea, după obținerea unei burse în străinătate, l-am întrebat pe părintele despre ce aș putea să scriu, și, spre surprinderea mea, m-a sfătuit să tratez în lucrarea de doctorat nu un subiect din Teologia ortodoxă, ci să cercetez învățătura unui teolog protestant. Ulterior, aveam să înțeleg raționamentul pentru care părintele Stăniloae mi-a ales respectiva temă, întrucât am descoperit și mai mult profunzimea Teologiei ortodoxe,  prin alcătuirea lucrării cu titlul „Die Anthropologie und ihre christologische Begründung bei Wolfahrt Pannenberg und Dumitru Staniloae”- „Antropologia și fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg și Dumitru Stăniloae”, în care am dat un răspuns ortodox problematicii propuse de profesorul Pannenberg. Când m-am întors din străinătate, am început să predau la Facultatea de Teologie din Iași, primele ore de seminar susținându-le în Capela „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. A fost un traseu profesional lucrat din pronie dumnezeiască, iar astăzi descopăr în Teologia Dogmatică o disciplină din ce în ce mai complexă, dar în același timp și mereu frumoasă, deoarece conținuturile ei sunt de fapt conținuturile istoriei mântuirii împlinită în persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

Ați pomenit mai devreme despre întâlnirea cu părintele Dumitru Stăniloae. Puteți să ne spuneți câteva cuvinte despre cum era sfinția sa atât în viața profesională, cât și în cea personală? V-a marcat vreun episod, în mod deosebit, din întâlnirea cu marele teolog?

Este o datorie, dar și o cinste și o responsabilitate pentru noi, ucenicii direcți ai părintelui, să vorbim despre viața și opera lui. Auzisem de părintele profesor Stăniloae încă din anii seminarului, timp în care îmi proiectam în minte fel de fel de imagini despre sfinția sa, văzându-l în primul rând ca pe un intelectual care iradiază, însă Dumnezeu a făcut astfel încât această imagine a mea să fie răsturnată. De sărbătoarea Sfântului Dumitru, în primul an de facultate, împreună cu un coleg, am mers să ne închinăm la Catedrala patriarhală. Ajungând acolo, colegul meu mi-a atras atenția că l-a văzut pe părintele Stăniloae, care era în fața catedralei, înconjurat de un grup de oameni. Din cauza aglomerației nu l-am văzut foarte bine, însă chiar și această primă imagine reală cu el mi-a schimbat total modul meu de închipuire. În fața mea era un om înalt, dar modest, cu o forță și o căldură sufletească care acoperea totul. Mai târziu, aveam să înțeleg că acestea sunt caracteristicile tuturor personalităților mari: sub forma unei modestii, îți arată întreaga măreție. Dacă e să ne gândim, chiar și viața Mântuitorului a fost în formă chenotică, adică de smerire, dar în realitate El își arăta lucrările Sale mântuitoare, care erau și lucrări dumnezeiești și lucrări omenești, care nu putea fi înțelese cu mintea, ci primite numai prin credință. Revenind la întâlnirea de la catedrala patriarhală, colegul meu, fiind mai vioi, a mers și s-a prezentat părintelui Stăniloae, spunându-i că a mai venit cu un coleg. Chemându-mă și pe mine, părintele nu m-a întrebat cine sunt și de unde vin, ci dacă știu limba franceză. Deși mai uitasem, de-abia întorcându-mă la acel moment din armată, părintele m-a trimis cu un grup de greci să le arăt orașul și Mănăstirea Cernica, la întoarcere propunându-mi să trec pe la el. Vizitându-l, după mai multe conversații, m-a întrebat dacă pot să-l ajut, prin aducerea corespondenței de la facultate. Desigur că am acceptat cu multă căldură această sarcină, devenind astfel curierul părintelui Stăniloae și având șansa să mă aflu destul de des în prezența sfinției sale, prilej cu care am aflat foarte multe lucruri din Teologia Dogmatică, dar și din personalitatea marelui nostru teolog. Pot spune că m-a fascinat prezența lui; avea ceva ce te atrăgea, era o figură nobilă, care se impunea tocmai printr-o formă de modestie, dar cu o forță creatoare deosebită. Acesta era părintele Dumitru Stăniloae; de altfel, și mărturisea, fiind cu noi, că mereu îi vin idei de la Dumnezeu. Noi am văzut în el o lucrare a Duhului Sfânt, căci numai așa putea fi explicată dimensiunea inspirației sale, dublată, bineînțeles, de o muncă uriașă. Mai apoi, în timpul studiilor din străinătate, în unele momente mai grele pentru mine, părintele tot timpul mi-a spus că are încredere în mine, dându-mi curaj să finalizez o lucrare deosebit de complexă și de greoaie. Prin urmare, pot spune că părintele Stăniloae a fost pentru mine atât un sfătuitor, cât și un model și un imbold în cercetarea academică.

„Teologia Dogmatică a dat conținutul spiritualității creștine”

S-a vorbit și încă se mai vorbește de o influență scolastică apuseană asupra Teologiei Dogmatice ortodoxe. Cum poate fi depășită această problematică?

S-a vorbit și se vorbește pe bună dreptate de o influență scolastică, care a fost numită de părintele profesor Gheorghe Florovski „captivitatea babilonică”. Era vorba despre o teologie care vorbea numai în definiții despre Dumnezeu, și nu despre Dumnezeul Viu al revelației și al istoriei mântuirii, după cum ne arată Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a Bisericii Răsăritene. Cu această problemă s-a confruntat în mod direct și părintele Stăniloae, care nu a fost mulțumit cu o astfel de prezentare, și care, împreună cu alți mari teologi, ca Vladimir Losski sau Gheorghe Florovski, a determinat schimbarea aceasta radicală și revoluționară a Teologiei ortodoxe, prin întoarcerea la izvoarele ei, Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, și care  presupunea un nou mod de a vorbi despre Dumnezeu, ca Persoană care vorbește omului tot ca persoană și care arăta comuniunea care există între om și Dumnezeu, realizată în modul maxim în Iisus Hristos, prin unirea Persoanei Fiului lui Dumnezeu cu natura umană în același ipostas. Totodată, s-a facut recurs  la teologia patristică, care arăta că Dumnezeul revelației îi vorbește omului, acționează pentru a-l atrage în comuniunea cu El, iar omul, la rândul lui, trebuie să-I răspundă; răspuns care a fost făcut deplin tot în Persoana lui Hristos, Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Despre dinamismul acesta al coborârii lui Dumnezeu la om și al înălțării omului la Dumnezeu, așa cum se arată în Iisus Hristos, aveau să vorbească mult părintele profesor Stăniloae și ceilalți părinți ortodocși. Începe astfel o tematică diferită în Teologia ortodoxă, condiționată de conținutul propriu-zis al învățăturii creștine, anume istoria mântuirii, care este atât de profundă și în care lucrarea Duhului Sfânt, în forma Bisericii, îl aduce pe om la unire cu Dumnezeu prin Hristos. Prin urmare, cred că s-a depășit această fază critică în teologia răsăriteană, care a venit printr-o filiera pur raționalistă și care nu surprindea misterul tainei. Nouă, celor de azi, ne rămâne datoria să continuăm și să rămânem în aceeași linie a teologiei acestor mari personalități și părinți din secolul al XX-lea.

Care este finalitatea practică a disciplinei teologice pe care o predaţi? Cum îi poate ajuta aceasta pe viitori absolvenţi de teologie - preoţi sau misionari laici - şi, prin aceştia, pe credincioşi, pe enoriaşi?

Finalitatea practică este prezentă în toată Teologia Dogmatică. În fond, dogmele care au fost stabilite de sinoadele ecumenice au trebuit să fie ținute și viața credincioșilor prin canoane - normele practice. Există o legătură foarte strânsă între dogme și canoane, ambele având autoritatea sinoadelor ecumenice. În felul acesta, Teologia Dogmatică a dat conținutul spiritualității creștine. Desigur, conținutul dogmelor este unul complex și adânc, dar el poate fi făcut accesibil credincioșilor, de către preoți,  prin recurgerea la un limbaj plastic. Un exemplu în acest sens îl avem în omiliile marilor Părinți ai Bisericii, care au folosit din abundență acest limbaj plastic, abordat de altfel și de Mântuitorul Iisus Hristos. La fel, Teologia Dogmatică poate fi explicată și prin referirea la aspectul iconografic și liturgic, precum și la limbajul Sfintei Scripturi, cu care se află în strânsă legătură.

Un alt aspect ce trebuie menționat este faptul că, în momentul actual, omul este ancorat foarte mult în viața practică, iar adevărurile de credință trebuie verificate în viața personală a acestuia, în relația lui cu semenii și cu Dumnezeu. De aceea, o viață creștină autentică trebuie să se arate în fapte și în virtuți concrete, care reprezintă proba adevărului dogmelor Bisericii.