Eram un tip rațional, ateu activ și iubitor al discuțiilor cu subiect religios. În același timp eram un „prigonitor al lui Dumnezeu” și simțeam față de oameni ură amestecată cu dispreț. Căci mi se părea că ei refuzau să își asume responsabilitatea neavând încredere în El, iar mai mult decât aceasta, pentru că respingeau lupta cu sinele și acceptarea adevărului.

Acum înțeleg de ce poziția ateistă de regulă intră în polemică cu o oarecare superioritate și batjocură față de oponenți. Ateul poate să nu-și expună părerea ecologiștilor pe tema încălzirii globale și nici să întreacă limitele impuse bunei cuviințe, dar dacă vine vorba despre credință, acest ateu de obicei încearcă să-i scandalizeze pe credincioși prin nesocotirea poziției lor. Am ajuns la concluzia că aceasta este o formă de apărare psihologică: deoarece fiecare om care îndrăznește să se ancoreze în creștinism, cu demnitate și fără prejudecăți, riscă să devină mărturisitor al credinței. Așa este făcut omul, cu cât se apropie de Hristos cu atât crede mai mult. Iubirea omenească este cu neputință să o compari cu cea divină, ele atrăgându-se una pe cealaltă și dând naștere credinței. Aceasta din urmă înfricoșează și amenință dezbinarea granițelor lumii, prin urmare să discuți pe această temă este ca și cum ai ierta cu dușmănie și îngâmfare.

Conform statisticii sunt deja un cadavru

În viziunea mea, deosebirea între un credincios și un ateu stă în faptul că pentru omul credincios există două lumi, cea trupească și cea duhovnicească, iar pentru ateu doar una. Credinciosul trăiește în lumea materială și înțelege logica ateului, însă argumentele ateului din cealaltă lume sunt pur și simplu de neînțeles; ele arată nebunia, iluzia, prin care este îndepărtat de realitate cu atât mai mult când acesta are certitudinea că în lumea materială Dumnezeu nu este o prezență reală. Dar s-a constatat că până și cele mai imposibile întâmplări pot să explice necunoscutele legi ale naturii sau erorile statisticii.

Cu adevărat, statistica nu ne îndreaptă spre nici o finalitate. Iată niște exemple din viața mea:

Odată, pe când eram în munți s-a prăbușit stânca pe care stăteam încât mult timp am stat agățat cu vârful degetelor de o piatră, înainte să pot găsi un mijloc de a mă agăța cu mâinile de vreo crăpătură și încetul cu încetul să cobor de acolo pe un loc sigur.

Altă dată, într-o noapte de iarnă, s-a prăbușit un pod pe calea ferată, iar eu aflându-mă pe el am căzut cu tot cu acesta. Nu aș fi apucat să scriu aceste rânduri, dacă picioarele mele nu s-ar fi oprit într-o fracțiune de secundă între liniile de cale ferată, altfel aș fi zburat ca un liliac pe pojghița încă subțire de gheață.

O altă întâmplare, pe când făceam o vizită unei domnișoare am fost aruncat afară de pe balcon de la etajul al cincilea și am stat agățat de balustradă o vreme. Dacă nu m-ar fi ajutat niște băieți care din întâmplare au remarcat tărăboiul și care au spart ușa încuiată, nu aș mai fi avut acum mai multe adrese pentru citațiile poliției.

Altă dată bicicleta mea s-a izbit de o mașină încât am aterizat direct pe gazon scăpând numai cu mici zgârieturi (și acestea făcute de ghearele motanului meu pe care îl duceam liniștit în sân și care după cădere a ieșit speriat pe la spatele meu și s-a încolăcit după gât). S-a întâmplat mai apoi ca un cetățean nu tocmai întreg la minte să-mi pună un pistol la tâmplă și să-l retragă numai în momentul când i-am spus „Hai, trage!”.

Altă dată era cât pe ce să mor din cauza unei pierderi de sânge (în acea vreme aș fi pierdut cam un litru de sânge, dacă nu mă ajuta un miner din zona Donului – să-l miluiască Dumnezeu!). Dar aceasta de departe nu este tot ce v-aș fi putut povesti.

Am scris acestea nu pentru a vă înșira verzi și uscate pentru că tot ce am trăit nu este meritul meu, totul întâmplându-se fără voia mea. Conform statisticii sunt deja un cadavru. M-au ajutat oare pe mine toate aceste întâmplări să descopăr credința? Nici măcar un dram. Pe când atârnam în munți deasupra prăpastiei nu am început să mă rog de frică, ci începeam să mărturisesc credința. Nu cunoșteam un alt mod de a reacționa. Toate se întâmplau atât de real încât vedeam cum se deschide pentru mine o nouă lume.

Trebuie doar să începi să te rogi cu propriile cuvinte

Tot ceea ce vedem cu ochii noștri este doar lumea materială care constituie de multe ori un obstacol. Noi în această lume putem dobândi biruința asupra trupescului, de exemplu în sport sau în afaceri. Dar ca să fii credincios, este necesară biruința duhovnicească. A încerca să calci peste granițele lumii cunoscute, de bunăvoie și în mod conștient să te avânți în prăpastia necunoscutului și să plutești așa, neștiind încotro mergi și cum ajungi la Acela despre Care nu ai nici o idee, poate părea zadarnic. Dar soluția este simplă; trebuie doar să începi să te rogi un timp cu propriile cuvinte Adevăratului, Necunoscutului și Viului Dumnezeu. Asta e tot. Căci Domnul nu Se lasă așteptat. După două-trei zile, poate peste o săptămână sau chiar după o lună, viața ta începe să se schimbe.

Mi se părea imposibil. Cum să scap de vechile obiceiuri și cum să ies din carapace? Iar primul lucru care mi-a venit în minte a fost: „înseamnă că trebuie să merg tot timpul la biserică, să renunț la marijuana și la relațiile extraconjugale?” Da. Așa și trebuie. Dar ceea ce vrei tu nu este ca și cum ai sări peste un foc de tabără în miezul verii, nici să te joci de-a serviciul de urgență. Aceasta este o muncă prezentă de îmbunătățire a sinelui, din iubire. Adevărata evoluție are loc numai prin suferință și luptă. Iar dacă apreciezi efortul pe care l-ai depus, cu bine sau rău, nu este decât un răspuns amăgitor și zadarnic. O persoană supraponderală, dacă vrea să slăbească, trebuie să alerge. Dacă ai o carie mergi la stomatolog. Dar dacă ești trist? Din acest loc mulți ar putea să nu citească mai departe. Și de ce nu?

Se pare că această înduhovnicire personală oricând poate fi abandonată. Dar să trecem, după cum am spus, la subiect. Să ne întoarcem spre relațiile libere, anturaj și droguri și comparând observăm clar ce este bine și ce nu. Ca să înțelegi cum e să trăiești ortodox e bine să vezi lumea în toate dimensiunile ei. Dar dacă tu îți dorești, atunci ce vei face mai departe?

Cu tot ceea ce au scris sfinții despre descoperirea și trăirea bucuriei te vei întâlni și tu

Începe perioada de novice. În acest timp ești prizonier greșelilor, prostiilor, feluritelor impresii și noilor sentimente. Este o perioadă luminoasă, de neuitat, de care îți amintești apoi întreaga viață înduioșat și nostalgic, ca de luna de miere. Deodată simți că poți să iubești oamenii, neîndrăgostindu-te, neplăcându-i în același timp și fără să te deranjeze defectele lor. Înțelegi că este greu să mergi alături de un bolnav și de un cerșetor, iar undeva acolo se vindecă deprinderile vechi care erau dăunătoare. Ele dispar încetul cu încetul de la sine, iar tu îți vei aminti cu uimire cum te luptai cu ele pe când erai ateu. Cât răbdai, iar ele știau să aștepte și în final se dovedeau mai puternice.

Tot în acest timp stând la rugăciune deodată descoperi că a te ruga cincisprezece minute este mai greu decât să dansezi în club câteva ore. Începi să iei seama la tine, să observi transformările stărilor sufletești, agresivitatea spontană și nemotivată sau deopotrivă uimitorul flux de sentimente de iubire față de oameni. Astfel, lumea devine o cale spre noile experiențe duhovnicești și constați că este mult mai mare decât tine ca persoană, iar totul înlăuntrul tău este biruință și înfrângere încât este imposibil să schimbi împrejurările.

Este uimitoare prezența aceluiași tip de stări în această perioadă la toți începătorii. Sfinții din vechime descriau meticulos și în amănunt toate rănile sufletului, toate găurile și sinuozitățile prezente pe calea duhovnicească. Înțelegi tu că aceasta este adevărata cale nevăzută, spirituală, cu multe obstacole, în afara legilor abstracte și a vorbele frumoase despre stări înalte sau vedenii? Pe scurt, acum ai înțeles că totul este serios? Această perioadă este foarte importantă ca și formarea din primii ani căci fără clasa întâi nu poți fi elev, iar fără greșelile copilăriei nu te poți maturiza.

Pe corabia Bisericii, novicele este cel care plutește tot mai departe și mai departe din confortabila insulă a ateismului. Dintr-odată el îl descoperă pe Sfântul Dionisie Areopagitul și pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, învață despre antinomia lumii, mistica Sfintei Treimi cea de o Ființă și despre necuprinsul Dumnezeirii. Se deschide în profunzime spre cuvintele Sfântului Ioan Scărarul și Avva Dorotei, spre figurile minunate și frumoase ale contemporanilor noștri, Sfântul Nicolae Velimirovici și cuviosul părinte Paisie Aghioritul și desigur spre Sfânta Evanghelie - acestea fiind o prezență vie mereu însuflețită de harul Domnului. Puterea ei duhovnicească este pentru toată lumea, dacă se poate spune astfel, iar pe pământ prin ea se aduce la cunoștință chemarea oamenilor la Ortodoxie. Deodată, într-o zi vei simți o credința vie. Vei ști că aceasta nu este supunerea dogmei, nu este codul legislativ, ci însăși viața pe care o trăiești înlăuntrul tău și răspunsul concret la toate întrebările tale. Iar cu tot ceea ce au scris sfinții despre descoperirea și trăirea bucuriei te vei întâlni și tu.