Dimineața devreme, în curtea Mănăstirii Golia, pe ger. Zăpada înghețată se așterne neatinsă pe dalele de piatră și printre copaci. Doar pe aleea ce duce spre intrarea în biserică sunt întipăriți câțiva pași ce-și păstrează secretul ...or fi de bărbat, or fi de femeie... Din biserica înaltă răzbat cântările slujbei, câte o pală de vânt mai face să scârțâie trist copacii desfrunziți, pe aleea din dreapta curții se aude un târn măturând regulat zăpada. O femeie în vârstă de tot, aplecată din șale, curăță încet, fără de nici o grabă, dală după dală. Zici că este Sora Timpului și odată cu fiecare strat de zăpadă, mătură și câte o sută de ani din trecutul împovărat de păcate al lumii: hâști! o dată, se duce zăpada și o sută de ani, hâști! a doua oară, se duce altă zăpadă și altă sută de ani.

Când deodată, ce să vezi, în toată această nemișcare înghețată, un copăcel abia ițit pe după alții, își poartă fructele mici și portocalii cu mândrie, pe ramurile de tot desfrunzite. Ba nu un copăcel, doi. Iată și perechea lui, chiar peste drum. Și stând așa, în stânga și în dreapta curții, își fac singuri curaj și-și apără comoara, globii mici, roșcați, ce stau mănunchi pe ram, podoabă minunată de fructe în zăpadă. Cum s-or chema asemenea copaci? O fi știind poate Sora Timpului de taina lor? „Care copaci, maică? A, uite că nici nu i-am observat. Ai dreptate, da chiar au fructe, ca să vezi. Nu sunt maică măceșe, că ăla e arbust. Agrișe? Nici atât. Ei, sunt și ei așa maică pe lume, niște copaci fără nume.” Un călugăr grăbește pe aleea principală spre biserică. Poate știe ceva de copăceii cu fructe? „Știți, ăștia sunt copaci din aceia, fără nume.” Dinspre birourile editurii, vine un tânăr, suflându-și în palme de frig. Trece pe lângă copacii cu fructe și cotește spre Stăreție. Știe el ceva despre numele acestor copaci?

„Vedeți, ăștia nici nu sunt copaci propriu-zis. Sunt și ei așa ceva, fără nume.” Copăceii își clatină trist colorata podoabă de fructe. Zăpada nu-i sperie. Așteaptă.

Asemeni lor, întâlnești câteodată, un om minunat, apărut de niciunde. Cult, inteligent, educat, își vrăjește ascultătorii cu talentul său de povestitor, pare să nu existe nici un subiect despre care să nu-ți poată da explicații amănunțite. Audiența pare încremenită, purtată într-un vis frumos, un vis cu oameni eleganți, cu vorba aleasă, cu purtări delicate. Apoi omul se ridică și pleacă. L-ai întâlnit la petrecerea de Revelion a cumnatei. Vrei să știi, cine e, cum îl cheamă pe omul acesta? Nimeni nu-ți poate răspunde exact, e un amic al nu știu cui, de fapt nimeni nu-și mai amintește nici cine l-a invitat, darămite cum îl cheamă. Într-un târziu își amintește cineva că e vânzător la toneta din colț, aceea cu lenjerie de lână, dar numele, vezi, chiar îi scapă. „Are facultate?” „Da, sigur. Master sau doctorat, cum îi zice, mă rog chestii de astea moderne, da ce să-i faci, cu vremurile astea...”

Și ne mai întrebăm cu uimire, UNDE NE SUNT SPECIALIȘTII? Specialiștii noștri sunt în țară. E drept, cei mai tineri dintre ei au plecat. Informaticieni cu diplome meritoase culeg afine în Anglia, absolvenții de drept îngrijesc bătrâni imobilizați, în Italia. Dar cei mai mulți dintre adevărații noștri profesioniști de elită sunt în țară. Vorbitori fluenți a trei sau patru limbi străine dorm în adăposturi de noapte pentru săraci, doctori în științe, cu teze foarte bune, fac tehnoredactare în birouri de traduceri, finanțiști cu studii aprofundate vând ciocolate prin magazinul vreunui văr mai înstărit și mai milos. Și asta în timp ce, faimoasele criterii autohtone de competență, atât de trâmbițate peste tot, pun în posturi colosale din ierarhiile sociale și profesionale, oameni care ne reprezintă prin cele Europe și ne fac pretutindenea, de tot ...plânsul.

Adevărații specialiști, care și-au investit ani fără număr în taina cărții și a profesiei, rămân doar niște copaci plini de rod cărora nimeni nu le știe numele. Niște copaci plini de rod în zăpadă, în zăpada unei societăți înghețate, care a hotărât că totul se cumpără și se vinde, care nu mai găsește de mult, nici un loc oamenilor ei de valoare. Oamenii aceștia, care ar putea să ne reprezinte cu cinste oriunde, în limbi străine vorbite aproape de perfecțiune, care sunt atât de delicați încât nu ar putea jigni nici să vrea, ocupă pretutindeni în țară posturi mult sub nivelul lor de pregătire, trăiesc din salarii mizere și sunt adesea examinați pentru competență, de șefi care nu au nici a zecea parte din cunoștințele lor.

Oamenii aceștia, specialiștii noștri, își poartă rodul de cultură și profesionalism, pe care nu îl mai vrea nimeni, cu simplitate, tristețe și decență. Trec printre noi, ne înmărmuresc prin erudiția și bunul lor gust, apoi își continuă existența lor cenușie, fără proteste, fără a se plânge, fără a lăsa în urmă UN NUME. Cum îl cheamă pe omul acesta? Cum se cheamă copacul acesta? Acesta, cel ce rodește în iarnă, cum se numește el?

Copăceii din curtea Goliei își leagănă grijulii fructul în ger. Privesc întrebători spre Crucea cea mare din vârful turlei, iar Ea le răspunde cu glas de mamă: „Răbdare, răbdare, răbdare...” Și copăceii așteaptă, așteaptă. Așteaptă Primăvara sau poate, cine știe, măcar vreun condeier zgribulit care să le dea un nume: COPACII SPERANȚEI.