Este greu de găsit o pricină cât de cât întemeiată care să îndreptăţească refuzul de a-i aduce pe copii la biserică. Unii spun că înălţimea lucrărilor credinţei este mai presus de înţelegerea unui prunc – dar cine nu ştie că tainele credinţei se primesc cu inima? Dacă copiii au inimă, înseamnă că au cu ce primi credinţa. Şi încă ce inimă au! O inimă care nouă, celor mari, ne este dată ca exemplu: de nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra întru Împărăţia lui Dumnezeu, ne-a zis Însuşi Mântuitorul. Adăugaţi la asta că atmosfera bisericii, cu toate sfinţitele ei lucrări, în care se află simbolizată toată credinţa noastră, este curată, cerească, dumnezeiască. Şi cine este mai capabil să respire acest aer şi să prindă viaţă din el? Noi, cei sfărâmaţi de căderi, răniţi de patimi, întunecaţi de deşertăciune, ori sufletele acestea nevinovate? Deci, lăsaţi-i pe copii să intre în biserică: ei se află acolo în sfera lor autentică.

Pe de altă parte, orice viaţă se iveşte, se dezvoltă şi se maturizează pe nevăzute, în chip ascuns, pe neobservate: şi viaţa duhovnicească se zămisleşte şi se maturizează pe căi de taină, mai adânc decât putem noi percepe. În sămânţa aruncată în sânurile pământului doarme mlădiţa: Spuneţi-mi, cum se trezeşte ea la viaţă? Arătaţi-mi cine o deşteaptă pe ascuns şi căile pe care pătrund aceşti „deşteptători” la inima seminţei?... Prin pogorâri la fel de nevăzute se trezeşte, se dezvoltă şi se maturizează în noi viaţa duhovnicească.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Cartea Ortodoxă, 2007, pp. 44-45)