Biroul pentru Statistici Naţionaledin Marea Britanie a publicat rezultatele unui sondaj care arată că în ţară există cu 4 milioane mai puţini creştini în 2011, faţă de 2001. Acest lucru înseamnă că 59% dintre britanici sunt creştini faţă de 72% în 2001.  Mai precis, este vorba de o reducere cu 5 % a creştinilor dintre protestanţii din Anglia, dar o creştere cu 1% a catolicilor din ţară.  

La o primă vedere creştinătatea este în declin evident în Anglia, dar şi în alte ţări occidentale. Anglia este o ţară unde multe milioane de pakistanezi şi indieni prosperă. Ei au fost aduşi acum 30 de ani din raţiuni economice, iar aceştia au avut o rată a natalităţii explozivă.  În regiunea Dewsbury mai există doar o biserică anglicană, însă s-au construit recent 5 moschei. Creştinătatea anglicană este zguduită de dileme morale, îngăduind după hirotonia femeii, preoţia homosexualilor, căsătoria acestor categorii deviante în biserică şi alte deviaţii. Mii de preoţi anglicani s-au pensionat forţat, alţii au plecat la confesiunile catolică şi ortodoxă.

Dacă însă cercetăm mai atent lucrurile, vedem că religia creştină îşi păstrează vigoarea, şi vorbesc aici de confesiunile istorice şi tradiţionale, care au crescut în membri. Ceea ce este evident din păcate, o confesiune unde au dispărut resorturile de har îşi pierde invariabil membrii. Mănăstirile s-au închis sau s-au baricadat îndărătul unor ziduri groase medievale (şi noetice). Sfintele moaşte au fost aruncate. Sfinţii au fost scoşi afară din calendare sau exilaţi în biblioteci prăfuite. Duhovnicii au dispărut ca specie. Sfintele Taine s-au atrofiat, raţionalizat şi apoi dispărut. Postul s-a redus până la zero. Ritmul liturgic al vieţii umane s-a disipat în sute de ani de reforme paricide. Iar oamenii, sărmanii de ei, nu mai simt revărasarea de har. Predicile, oricât ar fi de inspirate, nu pot schimba vieţi fără rugăciune şi viaţă sfântă. Oamenii nu pot fi morali, dacă preoţii lor nu sunt. Odată cu acceptarea hirotoniei femeii, s-a instituit acesteia valoarea de tată spiritual furându-i-se cea de mamă. Anomaliile imorale împotriva cărora au luptat mii de părinţi în 2000 de ani de istorie sunt declarate onorabile şi acceptabile. Biserica occidentală şi-a renegat rădăcinile, s-a rupt de izvorul de har al tradiţiei, s-a modernizat până a devenit societate de prestări servicii.

Creştinătatea reziduală, raţionalistă şi minimalistă, da, este în declin. Într-unul uriaş. Oamenii – în funcţie de mediu şi educaţie – fie se îndreaptă către confesiuni tradiţionale care îşi păstrează vâna de har prin Taine, fie ajung pradă pseudo-confesiunilor de tip magic, ocult sau esoteric. O biserică fără rădăcini nu are nici ramuri. Ea e condamnată la moarte.

Mântuitorul Hristos a spus: „Biserica Sa nici porţile iadului nu o vor birui”. Acest lucru este foarte clar: niciodată cel viclean cu cohortele lui de răutate nu vor reuşi să distrugă Trupul lui Hristos, adică Biserica. Însă dacă oamenii vor confunda Biserica, o vor crede SRL de confort spiritual, curăţătorie spirituală, agenţie de spectacole live, instituţie de egalizare socială, sau loc de petrecere a timpului pentru cei de vârsta a treia, atunci toate acestea sunt deja biruite de către porţile iadului.

Adevărul este singurul răspuns al umanităţii în faţa morţii. Şi aceasta pentru că Adevărul nu este un concept, o idee, un ideal sau o schemă de valori. Adevărul este o Persoană veşnică, infinit de iubitoare şi de subtilă, Fiul lui Dumnezeu, şi El trebuie mărturisit chiar şi cu preţul acestei vieţi. Orice adaptare, modernizare, ajustare la neputinţele oamenilor, sunt căi sigure către ieşirea din Biserica sfântă, plânsă, suferindă, plină de Sângele Mielului lui Dumnezeu, aşteptând în Taină, în adâncul mormântului materiei, Învierea cea adevărată, întru slava lui Dumnezeu.